Voglio e non vorrei

Nu mai pricep nimic. Dar poate că logica aceea pe care o chem în ajutor nu mai funcţionează. Un moderator TV cu „un show păcătos” dat în grijă declară acum - într-un interviu publicat de o revistă ce anunţă programele TV - că actualele vedete de la noi sunt „vedete din inerţie”, că „n-au nimic în spate, n-au nicio bază, şi de aceea suntem noi înjuraţi, că de ce-i promovăm”. Dar, zice acest lider de audienţă pe segmentul său orar, „dacă toată societatea i-ar respinge, am fi într-adevăr pe drumul cel bun. Însă sunt doar câteva voci care ne înjură, şi o fac pe bună dreptate”. ... Halal mărturisire. Adică, pe de o parte bravo celor care – foarte puţini la număr, deci insignifianţi la rating – îi înjură pe cei care, asemenea lui, promovează scandalagiii, farseurii şi mahalagiii care „n-au ce să arate altceva, decât să se facă de râs”. Pe de altă parte, tot el zice că, deşi „s-a degradat foarte mult divertismentul” şi că „ar trebui oprită această prostituţie profesională”, se va axa în continuare pe scandaluri şi va livra ce doresc spectatorii. Spectatorii care fac rating, evident. Şi totuşi, în această ambiguitate şi dualitate fatală, alunecoasă (Voglio e non vorrei), pare să se scalde însăşi condiţia umană dintotdeauna. Pentru că brânza-i pe bani, cei din televiziune vor să rămână acolo, să apară pe sticlă. Iar atunci trebuie să joace după cum le dictează „profeţii” şi „vizionarii” care, ca DD de la zeroteve, ştiu să simtă cel mai bine ce vrea lumea să vadă. Şi, din când în când, ca să arate că neuronul nu li s-a atrofiat cu totul, dau interviuri în publicaţii de mare tiraj în care – ca Teo acum câteva luni – afirmă că n-ar prea vrea să coboare atât de jos ştacheta, dar...: „Suntem toţi nişte măscărici demni de scârbă, care venim şi ne schimonosim la televizor, tragem nişte filosofii în care nici măcar noi nu credem, plecăm acasă şi avem exact aceleaşi probleme ca şi oamenii obişnuiţi.”

All is grace

Louis Bunuel şi Robert Bresson. Doi mari regizori - care pentru mine înseamnă mai ales Un chien andalou, Las Hurdes, Nazarin, Viridiana şi Simon del desierto (primul) şi Le journal d’un curé de campagne, Un condamné á mort s’est echapé, Mouchette, Une femme douce (al doilea) – şi mai ales două temperamente. Unul e coleric, iar celălalt melancolic-sentimental. De unde şi predispoziţia lor spre cârcoteală şi, respectiv, spre meditaţie şi contemplaţie. Unul caută „omul în lume”, altul „lumea în om”. În Nazarin există o secvenţă în care o femeie delirează pe patul de moarte (e bolnavă de ciumă) şi-şi strigă iubitul. Preotul Nazarin o aude şi se oferă să-i asculte ultima spovedaniei, însă femeia îl respinge, spunându-i că nu îi e de niciun folos, că ea îl vrea pe iubitul ei. Şi cum uneori primeşti exact ceea ce ceri, femeia îşi vede pentru ultima oară iubitul şi, nespovedită, moare în braţele lui câteva clipe mai târziu. Cumva la polul opus, în Le jorunal... un preot oferă asistenţă pastorală unei contese care avea mare nevoie să îi asculte cineva (un preot) spovedania. Se mărturiseşte „ca la carte” şi a doua zi moare împăcată. Deşi este vorba de una şi aceeaşi lume (şi-n Nazarin şi-n filmul lui Bresson background-ul este lumea rurală romano-catolică), abordarea e – trebuie să recunoaştem – diferită. Dar, în vreme ce drama lui Bunuel se îndreaptă vertiginos (şi „negativist”) către strigătul mut al lui Nazarin (“Lord, why have you forsaken me?”), Le journal... ne duce pe altă cale. Poate că ne duce chiar pe Cale, căci ultimele cuvinte ale preotului muribund sunt: “What does it matter? All is grace.”