Sunday 4 January 2009

Întrebare, întrebare

De la librăria mănăstirii Lupşa ne-am cumpărat, între altele, o carte ce mi-a atras atenţia încă de când a apărut: Noica şi mişcarea legionară de Sorin Lavric. Despre legionari, trebuie să recunosc, am primit informaţii mai ales măsluite, în perioada ante-1989, dar şi după aceea. Aş vrea, totuşi, să înţeleg faptele de atunci, nu părerile – mai mult sau mai puţin exaltate - despre acele fapte ale uneia sau alteia dintre părţi. În acest sens, cartea lui Sorin Lavric îmi pare meritorie, de vreme ce îşi propune să încerce – fără prejudecăţi şi fără poliţe secrete de plătit – „să dea răspuns unei probleme căreia nimeni până acum nu i-a putut găsi o lămurire potrivită”. Nu o dată m-am întrebat cum ar arăta acea „Românie ca soarele de pe cer”, însă n-am mers cu gândul prea departe – imaginaţia mea în această privinţă este, mărturisesc, limitată. Am prins în schimb aproape două decenii „de împliniri măreţe” (anii 70 şi 80) ale unei alte ideologii. Şi, cum bine observa un simpatic elev de clasa a XII-a (cel care a venit, primul, în seara când am prezentat la UVT Concurs şi s-a contarzis cu câteva ASCOR-iste evlavioase care au cârcotit la adresa filmului) pe care m-am bucurat să-l revăd azi, la Liturghia de la Poliţie, oamenii sunt dependenţi de o ideologie şi pierd din vedere că mesajul creştin se adresează persoanei. Dacă nu mai e la modă ideologia roşie, e bună şi ailaltă. După ultima proiecţie de la UVT (cu Umbrele strămoşilor uitaţi) o doamnă pisăloagă ce confunda mereu sala de conferinţe şi îndoctrinare cu sala de cinematecă îşi dădea răstit cu părerea că e nevoie de un preot ca să „explice filmele, să înveţe spectatorii să le înţeleagă” etc. Comunismul, ca ideologie de stat a apus, dar – iată - nevoia de activist, de guru, de tătuci e încă vie. Dintru început mărturisesc că nu aş putea face parte dintr-o legiune (dintr-o grupare politică) guvernată de principiul „Să vină în aceste rânduri cel care crede nelimitat. Să rămână în afară cel care are îndoieli.” Activismul – de orice tip – l-am privit întotdeauna cu mari rezerve.
Reascult, cu Theodor un cântec de Florin Bogardo (feat Stela Enache, pe versuri de Saşa Georgescu) al cărui mesaj se apropie foarte tare de starea de circumspecţie şi căutare - singura în care mă simt cu adevărat în largul meu, Întrebare, întrebare:

de ce, de ce, de ce

de ce, de ce, de ce

de ce, de ce şi de ce?

întrebare, întrebare...

întrebarea moarte n-are

deci, ca-n vechea zicătoare, da

toată viaţa ai întreba

pentru ce-i verde poiana?

cine e fata morgana?

pentru ce-i sub pleoape geana?

şi vine noaptea după zi?

de ce, de ce, de ce

de ce, de ce, de ce

de ce, de ce şi de ce?

pentru ce de-o vreme-ncoace

îmi simt inima pe ace?

şi de ce atâta-mi place când

îmi spui că mă porţi în gând?

întrebare, întrebare

pe a gândului cărare

mă-nsoţeşti chinuitoare, dar

de n-ai fi, cât mi-ai lipsi

de ce, de ce, de ce

de ce, de ce, de ce

de ce, de ce şi de ce?

Orienteering

Într-una din zilele trecute zappam canalele TV şi am dat peste serialul Toate pânzele sus! – tot mai childish, mai fără nerv la fiecare nouă reîntâlnire cu el. Totuşi, o scurtă scenă mi-a atras atenţia pentru jocul ei secund: bucătarul turc (Izmail - Jean Constantin) e la cârmă, într-o noapte, iar piratul deghizat în călugăr (Spânul – Colea Răutu) profită de credulitate lui şi, în timp ce turcul îi arată cum funcţionează cârma, vicleanul Spân strecoară pe nevăzute un pumnal în cutia de lângă busolă. Rezultatul: corabia „Speranţa” îşi pierde direcţia şi rătăceşte pe mare. Continuarea aventurilor din film nu mă interesează. Altceva însă voiam să arăt: anume că şi sufletul omului poate fi „deviat”, „smintit”, „încremenit”, „virusat”, „înstrăinat” (de sine) de atâtea şi atâtea pricini viclene. O întâlnire nefastă, o anume raportare (pătimaşă, neghioabă) la imediata realitate ne face cu turcu’ acela frate. Unde până în acel ceas rău stam la cârmă cu credincioşie şi cu trezvie, deodată ne-am lăsaţi – pentru o clipă doar - furaţi de peisaj, destul cât să ne rătăcim, să ne abatem de la drum. Sigur, ceea ce contează, atunci când veghea ne-a fost tulburată, e descotorosirea de pumnalul buclucaş care ne-a magnetizat busola şi reorientarea (reaşezarea, reabilitarea) noastră. Nicolae Steinhardt (scriind despre Concurs-ul lui Dan Piţa, din 1982) avea dreptate: „Orientare. Cuvânt discreditat prin nediscriminatorie şi abuzivă folosire. Totuşi cuvânt esenţial, deoarece aceasta chiar este înţelepciunea vieţii (şi rostul ei): a şti să te orientezi cât mai judicios spre a nu ţi-o risipi şi a nu pierde putinţa (şi prilejul, unic) să te izbăveşti din toate primejdiile şi capcanele ei. Busola! A nu o rătăci (...) simbol al vremelnicei noastre curse prin timp.”

În aceeşi zi, dar seara, am revăzut (alături de Pildit) Dreptate în lanţuriexerciţiu de virtuozitate stilistică (imagine, muzică & coloană sonoră, interpretare actoricească – toate servind o interesantă viziune regizorală), replică inteligentă (şi singulară în cinematografia românească) la filmele cu haiduci şi la istoricele filme istorice, ce mizează pe senzaţional, pe scene „tari” cu bătăi şi împuşcături, pe giumbuşlucurile revuistice ale unor actori populari, pe situaţii ce frizează un naţionalism deşănţat, pompieristic.