De la librăria mănăstirii Lupşa ne-am cumpărat, între altele, o carte ce mi-a atras atenţia încă de când a apărut: Noica şi mişcarea legionară de Sorin Lavric. Despre legionari, trebuie să recunosc, am primit informaţii mai ales măsluite, în perioada ante-1989, dar şi după aceea. Aş vrea, totuşi, să înţeleg faptele de atunci, nu părerile – mai mult sau mai puţin exaltate - despre acele fapte ale uneia sau alteia dintre părţi. În acest sens, cartea lui Sorin Lavric îmi pare meritorie, de vreme ce îşi propune să încerce – fără prejudecăţi şi fără poliţe secrete de plătit – „să dea răspuns unei probleme căreia nimeni până acum nu i-a putut găsi o lămurire potrivită”. Nu o dată m-am întrebat cum ar arăta acea „Românie ca soarele de pe cer”, însă n-am mers cu gândul prea departe – imaginaţia mea în această privinţă este, mărturisesc, limitată. Am prins în schimb aproape două decenii „de împliniri măreţe” (anii 70 şi 80) ale unei alte ideologii. Şi, cum bine observa un simpatic elev de clasa a XII-a (cel care a venit, primul, în seara când am prezentat la UVT Concurs şi s-a contarzis cu câteva ASCOR-iste evlavioase care au cârcotit la adresa filmului) pe care m-am bucurat să-l revăd azi, la Liturghia de la Poliţie, oamenii sunt dependenţi de o ideologie şi pierd din vedere că mesajul creştin se adresează persoanei. Dacă nu mai e la modă ideologia roşie, e bună şi ailaltă. După ultima proiecţie de la UVT (cu Umbrele strămoşilor uitaţi) o doamnă pisăloagă ce confunda mereu sala de conferinţe şi îndoctrinare cu sala de cinematecă îşi dădea răstit cu părerea că e nevoie de un preot ca să „explice filmele, să înveţe spectatorii să le înţeleagă” etc. Comunismul, ca ideologie de stat a apus, dar – iată - nevoia de activist, de guru, de tătuci e încă vie. Dintru început mărturisesc că nu aş putea face parte dintr-o legiune (dintr-o grupare politică) guvernată de principiul „Să vină în aceste rânduri cel care crede nelimitat. Să rămână în afară cel care are îndoieli.” Activismul – de orice tip – l-am privit întotdeauna cu mari rezerve.
Reascult, cu Theodor un cântec de Florin Bogardo (feat Stela Enache, pe versuri de Saşa Georgescu) al cărui mesaj se apropie foarte tare de starea de circumspecţie şi căutare - singura în care mă simt cu adevărat în largul meu, Întrebare, întrebare: de ce, de ce, de ce
de ce, de ce, de ce
de ce, de ce şi de ce?
întrebare, întrebare...
întrebarea moarte n-are
deci, ca-n vechea zicătoare, da
toată viaţa ai întreba
pentru ce-i verde poiana?
cine e fata morgana?
pentru ce-i sub pleoape geana?
şi vine noaptea după zi?
de ce, de ce, de ce
de ce, de ce, de ce
de ce, de ce şi de ce?
pentru ce de-o vreme-ncoace
îmi simt inima pe ace?
şi de ce atâta-mi place când
îmi spui că mă porţi în gând?
întrebare, întrebare
pe a gândului cărare
mă-nsoţeşti chinuitoare, dar
de n-ai fi, cât mi-ai lipsi
de ce, de ce, de ce
de ce, de ce, de ce
de ce, de ce şi de ce?