Orienteering

Într-una din zilele trecute zappam canalele TV şi am dat peste serialul Toate pânzele sus! – tot mai childish, mai fără nerv la fiecare nouă reîntâlnire cu el. Totuşi, o scurtă scenă mi-a atras atenţia pentru jocul ei secund: bucătarul turc (Izmail - Jean Constantin) e la cârmă, într-o noapte, iar piratul deghizat în călugăr (Spânul – Colea Răutu) profită de credulitate lui şi, în timp ce turcul îi arată cum funcţionează cârma, vicleanul Spân strecoară pe nevăzute un pumnal în cutia de lângă busolă. Rezultatul: corabia „Speranţa” îşi pierde direcţia şi rătăceşte pe mare. Continuarea aventurilor din film nu mă interesează. Altceva însă voiam să arăt: anume că şi sufletul omului poate fi „deviat”, „smintit”, „încremenit”, „virusat”, „înstrăinat” (de sine) de atâtea şi atâtea pricini viclene. O întâlnire nefastă, o anume raportare (pătimaşă, neghioabă) la imediata realitate ne face cu turcu’ acela frate. Unde până în acel ceas rău stam la cârmă cu credincioşie şi cu trezvie, deodată ne-am lăsaţi – pentru o clipă doar - furaţi de peisaj, destul cât să ne rătăcim, să ne abatem de la drum. Sigur, ceea ce contează, atunci când veghea ne-a fost tulburată, e descotorosirea de pumnalul buclucaş care ne-a magnetizat busola şi reorientarea (reaşezarea, reabilitarea) noastră. Nicolae Steinhardt (scriind despre Concurs-ul lui Dan Piţa, din 1982) avea dreptate: „Orientare. Cuvânt discreditat prin nediscriminatorie şi abuzivă folosire. Totuşi cuvânt esenţial, deoarece aceasta chiar este înţelepciunea vieţii (şi rostul ei): a şti să te orientezi cât mai judicios spre a nu ţi-o risipi şi a nu pierde putinţa (şi prilejul, unic) să te izbăveşti din toate primejdiile şi capcanele ei. Busola! A nu o rătăci (...) simbol al vremelnicei noastre curse prin timp.”

În aceeşi zi, dar seara, am revăzut (alături de Pildit) Dreptate în lanţuri – exerciţiu de virtuozitate stilistică (imagine, muzică & coloană sonoră, interpretare actoricească – toate servind o interesantă viziune regizorală), replică inteligentă (şi singulară în cinematografia românească) la filmele cu haiduci şi la istoricele filme istorice, ce mizează pe senzaţional, pe scene „tari” cu bătăi şi împuşcături, pe giumbuşlucurile revuistice ale unor actori populari, pe situaţii ce frizează un naţionalism deşănţat, pompieristic.