Ikon

Cartea Arhimandritului Lazar Puhalo, The Ikon as Scripture and Ikons of the Last Judgement, enunţă (a câta oară?) şi apără teza pur ortodoxă a semnificaţiei icoanelor in ecclesia: obiecte de cult, „intermediar” (unul dintre) ce face legătura între om şi prototipul după care – conform textului din Cartea Facerii – omul a fost creat (in the image and likeness of God). Icoana, mai spune autorul, trebuie să respecte (cu stricteţe!) anumite canoane, pentru a fi cu adevărat ceea ce este menită să fie: Scriptura în culori. Până aici totul e perfect, sublim...doar că, în practică – aici mintea mea se opreşte şi se declară neputincioasă a pricepe: cum e posibil, ca ortodox supărat pe Apus ce te afli, să „creşti la sân” (să cultivi, să propagi) taman ceea ce, în teorie, condamni mai abitir: umanismul şi renascentismul păgân, pictura romantic-naturalistă, evlavia exacerbată, legalismul – lucrurile stau rar, foarte rar astfel (ca în cartea lui Puhalo &co.) şi un asemenea ortopraxis lipseşte – vorba lui Caţavencu – cu desăvârşire. În bisericile ce se vor ortodoxe, desigur. Cel mult întâlneşti un melanj de artă autentică („transfiguratoare”, „ca la carte”) şi de kitsch, cu mult inferior reprezentărilor picturale necanonice (dar mai rafinate, totuşi) din bisericile occidentale. (Iar excepţiile – vezi mănăstirea Şinca Veche, de exemplu - confirmă regula.) Prin urmare, cui se adresează o astfel de carte ca aceea numită mai sus? Celor care ştiu să „facă diferenţa” în orice caz? Celor cărora nu le pasă de nuanţe, de accentuarea sau – dimpotrivă – minimalizarea detaliilor „realiste”, „naturaliste” (aşa cum se întâmplă în iconografia bizantină)? Celor cărora, au contraire, le pasă, dar vor decât şi numai reprezentări edulcorate, ochi daţi pios peste cap, inimi sângerânde şi înconjurate de un gărduleţ de spini, un deşt îndreptat înspre aceea inimă sângerândă chiar de către protagonistul tabloului cu pricina? (Scandalul mediatic stârnit în România (datorită, se înţelege, unor presiuni politice) de acel dascăl de filosofie (pare-mi-se) pe tema icoanelor din şcoli pune problema greşit din capul locului. În şcolile româneşti nu sunt numai icoane. Pe pereţii sălilor de clasă atârnă mai ales kitschuri, reprezentări dulcege ale unei arte bisericeşti „populare”, „evlavioase”. Ori gustul pentru astfel de imagini, filme (vezi telenovelele, sau producţiile glamour), sau muzici (vezi manelele aici la noi, sau muzica de tip country prin alte părţi) e greu de dezrădăcinat din sufletul maselor.
După toate teoretizările, dilema rămâne: Ce este o icoană? Cine are nevoie de icoane? Totul e să nu devenim iremediabil (filo-)statisticieni, că altfel ne-am lăsa de meserie într-o clipită: ce decide vox populi (şi, îndrăznesc să spun, chiar şi – nu puţini - păstori ai poporului) indică, hoplessly, spre un peisaj grim.

Evrika!

De câteva zile mă tot gândesc la cum – în calitate de DJ sau de VJ sau, şi mai bine, de DVDJ – voi prezenta Pas în doi publicului cinefil adus de A.S.C.O.R. într-un amfiteatru al UVT la cinematecă. Mai ales că vine imediat după Ostrov ­– filmul cult al spectatorilor pravoslavnici (pentru că aşa au decis duhovnici, monahi, preoţi etc. - more or less illiterate în materie de cinema – iar „fiii lor duhovniceşti” fac ascultare şi se conformează, uitând ori neştiind - că înainte de Ostrov există – chiar există! – multe bucurii cinematografice). Stăteam de dimineaţă cuminte pe scaunul dintr-o frizerie foarte cosy când – asemenea lui Arhimede în cada sa din abie – îmi venea şi mie să strig: Evrika! atunci când mi-a venit ideea, sper, salvatoare. Firul (firicelul) de legătură cu moralizatorul şi educativul film al lui Pavel Lunghin (prezentat la UVT acum şapte zile) ar fi trimiterea biblică la Abel şi Cain. Nu întreba cu subtext – în Ostrov - monahul Anatolie pe iconomul mănăstirii de ce l-a ucis Cain pe Abel?
Pas în doi propune, e drept, această paralelă (a kind of loose reference) cu binecunoscutele personaje biblice. Este un film – ambiguu şi tulburător - despre prietenie, despre dorinţa aprigă – dar şi teama paralizantă - de a forma un cuplu, despre încercările dintr-o prietenie şi dintr-o căsnicie (filmul se chema, în perioada de lucru, Nefamiliştii). Despre – în fine – a fi dintr-o bucată şi „ţăran” (curat sufleteşte) pe dinăuntru (dar a te întemeia astfel şi a-ţi găsi rostul în viaţă) şi a fi prefăcut, sofisticat, „intelectual” (risipindu-te şi zdrobindu-te astfel). Este, nu mai puţin, filmul unei uzine din România anilor 80, când libertatea de exprimare (vezi coşmarul personajului Ghiţă, vezi mărturisirile sale de sub duş – secvenţe cenzurate înainte de 1989) era ca şi inexistentă, iar oportuniştii – vezi personajul magazionerului Iulian - făceau (atunci ca întotdeauna) carieră. Filmul lui Piţa mai propune o muzică de o gravitate copleşitoare (dar şi – în secvenţa discotecii - de o frenezie electrizantă), scrisă şi interpretată la synthesizer de Adrian Enescu, căreia îi sunt suprapuse câteva citate muzicale din oratoriul Creaţiunea de Joseph Haydn. Imaginea lui Marian Stanciu este mereu surprinzătoare: unghiuri de filmare insolite, filtre de imagine, lentile deformatoare etc. provoacă spectatorul să descifreze starea şi nuanţele fiecărui cadru. Secvenţa de la final este apoteotică. Personajul (prăbuşit şi învins de propria nehotărâre) este scăldat de lumina formată din luminiţele aflate deasupra fiecărei uşi, pe un întunecat hol de cămin de nefamilişti. Ceea ce se vede este ca un ocrotitor înger de lumină în formă de cruce şi, în centrul lui, personajul îngenunchiat de neputinţa de a alege o cale în dragoste.