Thursday, 27 November 2008

Ikon

Cartea Arhimandritului Lazar Puhalo, The Ikon as Scripture and Ikons of the Last Judgement, enunţă (a câta oară?) şi apără teza pur ortodoxă a semnificaţiei icoanelor in ecclesia: obiecte de cult, „intermediar” (unul dintre) ce face legătura între om şi prototipul după care – conform textului din Cartea Facerii – omul a fost creat (in the image and likeness of God). Icoana, mai spune autorul, trebuie să respecte (cu stricteţe!) anumite canoane, pentru a fi cu adevărat ceea ce este menită să fie: Scriptura în culori. Până aici totul e perfect, sublim...doar că, în practică – aici mintea mea se opreşte şi se declară neputincioasă a pricepe: cum e posibil, ca ortodox supărat pe Apus ce te afli, să „creşti la sân” (să cultivi, să propagi) taman ceea ce, în teorie, condamni mai abitir: umanismul şi renascentismul păgân, pictura romantic-naturalistă, evlavia exacerbată, legalismul – lucrurile stau rar, foarte rar astfel (ca în cartea lui Puhalo &co.) şi un asemenea ortopraxis lipseşte – vorba lui Caţavencu – cu desăvârşire. În bisericile ce se vor ortodoxe, desigur. Cel mult întâlneşti un melanj de artă autentică („transfiguratoare”, „ca la carte”) şi de kitsch, cu mult inferior reprezentărilor picturale necanonice (dar mai rafinate, totuşi) din bisericile occidentale. (Iar excepţiile – vezi mănăstirea Şinca Veche, de exemplu - confirmă regula.) Prin urmare, cui se adresează o astfel de carte ca aceea numită mai sus? Celor care ştiu să „facă diferenţa” în orice caz? Celor cărora nu le pasă de nuanţe, de accentuarea sau – dimpotrivă – minimalizarea detaliilor „realiste”, „naturaliste” (aşa cum se întâmplă în iconografia bizantină)? Celor cărora, au contraire, le pasă, dar vor decât şi numai reprezentări edulcorate, ochi daţi pios peste cap, inimi sângerânde şi înconjurate de un gărduleţ de spini, un deşt îndreptat înspre aceea inimă sângerândă chiar de către protagonistul tabloului cu pricina? (Scandalul mediatic stârnit în România (datorită, se înţelege, unor presiuni politice) de acel dascăl de filosofie (pare-mi-se) pe tema icoanelor din şcoli pune problema greşit din capul locului. În şcolile româneşti nu sunt numai icoane. Pe pereţii sălilor de clasă atârnă mai ales kitschuri, reprezentări dulcege ale unei arte bisericeşti „populare”, „evlavioase”. Ori gustul pentru astfel de imagini, filme (vezi telenovelele, sau producţiile glamour), sau muzici (vezi manelele aici la noi, sau muzica de tip country prin alte părţi) e greu de dezrădăcinat din sufletul maselor.
După toate teoretizările, dilema rămâne: Ce este o icoană? Cine are nevoie de icoane? Totul e să nu devenim iremediabil (filo-)statisticieni, că altfel ne-am lăsa de meserie într-o clipită: ce decide vox populi (şi, îndrăznesc să spun, chiar şi – nu puţini - păstori ai poporului) indică, hoplessly, spre un peisaj grim.

14 comments:

Pildit said...

In Bucuresti nu e chiar asa. Cu toate ca mai sint kitschuri, in majoritatea bisericilor exista icoane 'adevarate' (daca pot folosi aceasta expresie).

Despe picturile din bisericile occidentale - sincer sa fiu, nu-mi aduc aminte sa fi vazut ceva impresionant in bisericile lor, poate doar statui. Si vitralii bineinteles :)

Ca din intimplare am dat azi peste un atelier intitulat 'De ce ne privesc icoanele?'.
Mai multe aici : http://www.fundatiacaleavictoriei.ro/?page_id=700

saskiul said...

fain linkul.
ziceam ca in occident cel putin se justifica si lucrurile bune si celelalte. in biserica ortodoxa, unde sunt canoanele, n-ar trebui sa existe taman ceea ce se condamna atat de aprig.parerea mea

Anonymous said...

Avem canoane, avem artisti, avem martiri care si-au dat viata nu atat pentru icoane ca obiecte artistice, cat pentru ceea ce icoanele reprezinta. Insa nu (mai) avem, din pacate, oameni dispusi sa (se) educe in acest sens si sa-si asume aceasta comoara, adica sa devina ei insisi icoane vii. Dar degeaba vorbesc eu, pentru ca eu insumi ma numar pe mine intre unii ca acestia, caldicel si sovaielnic in marturisire cum ma aflu.

Dar, cu duh pagubos de judecata, spun ca nu am cadere sa judec, locuit fiind eu de frica de a nu ma face asemenea aceluia care, privind la altul cu dispret, multumea lui Dumnezeu pentru toate calitatile dumisale si se bucura ca nu este si el asemenea cu vamesul, care in cele din urma mai indreptat s-a dus el la casa sa.

Cuprins am fost de mirare, mai an, vazand potopul chiciurist din chilia unui mare duhovnic, caruia noroadele de pe pereti nu-i imputinau cu nimic subtirimea duhovniceasca si nici nu-i luau din puterea cuvantului.

Basil said...

Pentru Pildit: Mai urmaresc uneori pe TvTrinitas cand se transmit slujbe. Uneori privesc iconostasul sau alte detalii. Si, scuze ...probabil astia aleg tocmai bisericile in care nu sunt icoane. Picturi pioase stil Grigorescu, Tatarescu & co, in cel mai fericit caz, care au invadat bisericile din Vechiul Regat, in sec. XIX-XX si au cam dat cu tavalugul peste pictura bizantina. Dupa umila-mi parere, cred ca toata arta bisericeasca mesterita in afara canoanelor, chiar daca corespunde unor norme estetice si ale frumosului, este kitsch. Asta pentru ca hermeneutica aceasta a canoanelor stabileste coerenta cu marele organism care este Biserica, teologia, marturisirea de credinta, etc. Orice altceva este corp strain.

saskiul said...

Pentru Basil: Ai pus punctul pe I. dar cui ii mai pasa de punctul pe I azi? Asa e, si eu am observat - nu doar via Trinitas TV, ci chiar pe viu - ca in majoritatea bisericilor unde am intrat (in Bucuresti sau elsewhere) predomina - cu consimtamantul tacit sau chiar cu insasi comisionarea preotilor - kitschul cel mai cras.

saskiul said...

Pentru unul dintre Anonymous. Nu stiu care-i treaba cu vamesul si cu fariseul, cred ca asta e o alta poveste. Chestiunea e: se mai justifica discursul anti-occidental, anti-catolic anti-orice-nu-este-ortodox cata vreme in biericile ortodoxe predomina marturisirea picturala / plastica (ne-iconografica) - occidentala, catolica etc. Eu zic ca e ceva putred aici. Cu politica vamesului "smerit" ajungem sa ne calareasca toti fariseii. Ceea ce se vede, in orice caz.

Basil said...

Sa vezi treaba. N-am prea avut somn azinoapte si m-am uitat pe Trinitas. Pe la vreo 01.00 am aprins televizorul si pe ecran se derulau imagini cu minunatii dintr-astea la care unii le zic icoane. Erau filmate in detaliu, muzica psaltica pe fundal, atmosfera cam asa cum filmezi de obicei niste obiecte artistice. Dar acolo erau niste kitschuri grosolane de sec. XVIII. La final, stupoare: burtiera ne anunta ca sunt "icoane" din colectia muzeului de arta bisericeasca veche de la Caldarusani. De la manastire, adica. Ce poti sa mai adaugi? Ehei ... ce altceva decat o emisiune talk show despre relatia dintre patristica, liturghie si arta, intitulata emisiunea cum altfel decat "Arta crestina" si avandu-l ca invitat pe un preot, Mihai nu-stiu-cum, care era nici mai mult nici mai putin, decat prof la fac. de teol. ortodx. din Bucuresti. Sa ma ierte Dumnezeu, dar combinatia era prea exploziva, asa ca am schimbat postul si m-am uitat la wrestling. Parea mai putin grobian. Era si o emisiune faina cu tehnici de cascadorie, pe alt canal. Pana la urma am adormit, dupa atata ciorba postmoderna. Doamne iarta-ma ...

saskiul said...

Draga Basile. Habar n-am cite esti, insa comentariile tale imi merg la inima. De fapt sunt din inima, le port in mine de cativa ani buni. Ma bucur ca simti la fel. Am fost la Caldarusani acum vreo 15 ani. Am vazut "icoanele" de acolo (multe pictate de Grigorescu). ELE sunt, din pacate, norma, asa vrea vox populi, asa vrea - cu exceptiile de rigoare - clerul ortodox, altceva nu stie sau nu vrea sa stie. Am afirmat odata ca, decat cu astfel de crestini si arta crestina, mai bine ateu. Am fost taxat drept "eretic". No comment. Nu m-am schimbat. Ma delimitez in continuare de astfel de "combinatii explozive" si de astfel de ciorbe pravoslavnice. Pana la urma - are dreptate (si) Franky Schaeffer (il stii?) - viata omului este un fel de dancing alone.

Basil said...

Sorry pal, n-am idee cine o fi Franky Schaeffer..... Totusi, parca mi s-ar fi parut mai coerent pentru tine sa spui ca viata este nu un fel de dancing alone, ci un fel de pas in doi, cel putin ;-) Dar judecata mea este bazata exclusiv pe ce citesc pe bloggul tau – si te tot citesc cu placere, de catva timp, adica de cand l-am descoperit. Sper sa nu te deranjeze remarca mea. Nu cred ca esti ateu. Presupun ca afirmatia respectiva ai facut-o intr-un context mai infierbantat si pac! ti s-a administrat „scatoalca” de eretic. Noi suntem romani (apropo: La multi ani !), iar unul dintr hobbyurile noastre nationale este acela de a ne trozni unii pe altii, fara nuanta si cu frenezie. Eu incepusem la un moment dat sa cred ca esti vreun ‘telectual dintr-aceia care privesc la lume superior si in cel mai fericit caz condescendent, dar mi-ai infirmat supozitia asta. Ceea motiveaza mirarea mea de acum. In concluzie, mi-ar placea sa cred despre Saskiul ca vede viata nu ca un dans de unul singur, un fel de I’m goooooing my waaaaaay (a la Sinatra), ci ca un pas in doi, in Hristos si in Biserica. Tot dans si asta, nu-i asa? ;-)

saskiul said...

Franky Schaeffer a scris o carte interesanta care chiar asa se numeste: DANCING ALONE. E tradusa aici: http://www.ortho-logia.com/Romanian/DansSingur/DA-Cuprins.htm.
Daca o rasfoiesti vei vedea ca dansul de unul singur (la care m-am gandit) este tot "in Hristos si in Biserica". Nici eu nu cred ca sunt ateu ;) Afirmatia aceea am facut-o, intr-adevar, intr-un moment de necugetare. N-a fost singura. Din pacate inca n-am invatat sa tac atunci cand stiu (culmea!) care va fi feed back-ul.
...Si mersi pentru...stalking :)

Pildit said...

Am vazut si eu icoanele de la Caldarusani pictate de Grigorescu si mi-au placut foarte mult.
Nu cred ca trebuie sa dispretuim tot ce nu este canonic. Frumusetea nu cunoaste canoane. Nu putem nici dispretui regulile, dogmele, pentru ca sunt niste repere.
Deci, in concluzie, parerea mea este ca arta sacra, desi ingradita de anumite reguli/canoane, nu poate fi limitata la icoanele bizantine.

saskiul said...

Cu toate stima pt Pildit si N Grigorescu, dar eu nu vreau sa vad asa ceva. Dar, intrand - neselectiv - in bisericile ortodoxe, sunt condamnat sa vad. EVERYEHERE. FARA NUMAR, FARA NUMAR...No choice.
Arta autentica? Frumoasa outside the Byzantine canon? Sure. But not Grigorescu's religious paintings...

Basil said...

In urma cu cativa ani am fost calauzit de o buna prietena, super-ortodoxa, prin mai multe biserici bucurestene, de care ea era foarte mandra. Prima a fost Sf Ecaterina. Apoi, ca tot era la doi pasi, a fost Sf Spiridon. Apoi au fost altele ... Biata de ea, era tot mai dezamagita de reactiile mele rezervate. Apreciam picturile respective ca piese de arta religioasa, dar tot nu le vedeam la locul locul lor intr-o biserica ortodoxa. Aici suntem intr-un spatiu foarte precis codificat, dupa canoane care sunt menite tocmai sa ma ajute pe mine, om, sa-mi unesc ochiul mintii cu cel al inimii si apoi sa-mi indrept privirea catre cer. Icoana este, sa nu uitam, „fereastra catre cer”, deci chiar prin definitia ei este un spatiu, este o reprezentare menita sa deschida inspre metafizic. Simt nevoia acestei precizari, pentru ca m-a surprins remarca lui Pildit legata de canonul care margineste, care limiteaza.

Nu orice obiect de arta religioasa este conceput pentru a deschide. Sunt piese de arta religioasa foarte bune si potrivite pentru comunicarea invataturii de credinta, pentru provocarea unor emotii afective, etc. Spre deosebire de acestea, icoana este conceputa ca un obiect cu rol liturgic, sacramental. Ea trebuie sa fie in armonie cu rugaciunile din biserica, cu cantarea, insumand si sublimand totodata invatatura de credinta, impreuna cu toate acestea la un loc. De aceea este atat de grav faptul ca in biserica au fost lasate sa intre, fara discernamant, tot felul de stiluri de pictura, de cele mai multe ori doar pentru a fi „in rand cu lumea”, adica la moda.

I-as spune lui Pildit ca asta nu implica nici o judecata de valoare artistica si nici un fel de comparatie intre icoana si un tablou religios. De exemplu, pe mine ma impresioneaza pana la lacrimi „Intorcerea fiului risipitor” de Rembrandt si am invatat enorm de multe lucruri despre pocainta si despre iertare, privind acest tablou, dar niciodata nu m-as putea ruga inaintea lui. Problema este ca, atunci cand folosesti inadecvat un obiect artistic, apare riscul ca acel obiect artistic sa sufere o scadere si sa apara ca un kitsch. Si asa apare un paradox: tocmai nerespectarea canonului liturgic, conduce la folosirea limitativa si marginita a unui tablou religios, la denaturarea sensului acestuia, cultivand totodata multumirea de sine a comanditarului si, probabil, satisfactia de 2 lei a preotului si a enoriasilor care au permis, probabil din ignoranta si/sau din duh de slava desarta, sa apara asa ceva la ei in biserica. Icoana are exigenta ei inconfundabila si cu neputinta de a fi imitata sau substituita, pentru ca este exigenta pe care o presupune orice act de rugaciune sincera, facuta de omul care doreste sa-l cunoasca pe Dumnezeu.

Imi cer scuze, Saskiul, poate m-am lasat dus de val. Daca crezi ca ar putea fi ceva suparator pentru Pildit, taie tu. No offence.

Vad ca tocmai ce-a fost ziua ta. 40 zici ca ai implinit? Nu-i arati deloc ;-) La multi ani!

saskiul said...

Randurile tale, Basil vin in continuarea gandurilor mele despre icoana si in continuarea miezului cartii pe care o citesc acum: ICOANA CA SCRIPTURĂ de Lazar Puhalo.
Nu prea inteleg nici eu punctul de vedere exprimat de amicul meu...virtual, Pildit. Iti impartasesc deci gandurile despre arta religioasa de tip (in engl.) "inspirational", din care face parte si "Intoarcerea fiului risipitor" de Rembrandt (spre care m-a dus...Tarkovski, in SOLYARIS)...
Nu cred ca randurile tale (argumentate si deloc patimase) ar fi suparatoare pentru Pildit, pentru ca prietenii nostri sunt - obligatoriu - destepti si au simtul umorului, al ridicolului si al masurii (dreptei socotinte) ;) - de aceea n-am taiat nimic din ce ai scris.
Multumesc de urari si de aprecierea magulitoare.