Cable Guy

Scriam deunăzi despre gestul unei mari doamne a Televiziunii Române, crainica Sanda Ţăranu. Distinsa şi calda prezenţă feminină de pe „micul ecran” al „Epocii de Aur” afirma că refuză să fie manipulată de harababura şi neorânduiala emisiunilor actuale de televiziune. A decis, aşadar, să spună: „Până aici. Mai mult nu vă permit!” (adică: Retro, Satana!) şi să se întoarcă „la cartea ei”.

Unul din cititorii anonimi ai acestui blog a socotit că are ceva de spus pe acest subiect şi mi-a trimis nişte rânduri patetice. Şi, nu mă îndoiesc, sincere. Ideea domniei sale sună cam aşa: Nu noi (dar cine se ascunde sub acest pronume colectiv?) preferăm „emisiunile cu un grad înalt de vulgaritate” tot mai numeroase, noi doar le primim spre vizionare în mod forţat. Ele, aceste emisiuni, „ni se vâră pe gât ca nişte surogate”. Ar trebui deci să le strigăm în faţă acelor cable guys: „Help! Nu ne mai intoxicaţi şi nu ne mai îndobitociţi. Noi nu pentru astfel de emisiuni plătim. Noi nu suntem un astfel de popor! Voi (cei aproape toţi din televiziunea românească) sunteţi nişte oameni mici, neprofesionişti, de care ne este lehamite (păcat de puţinii PROFESIONIŞTI pe care i-aţi sufocat - ca şi pe NOI, de altfel)! Să vă fie ruşine că vă permiteţi să ne minţiţi cu studiul de piaţă şi să ne catalogaţi astfel. Să vă fie ruşine că tânjim (şi nu avem) după oameni care să facă televiziune adevărată. Să vă fie ruşine că ajungem să renunţăm la tv! ASTA ar trebui să le spunem.”

Întâi de toate poate că ar trebui precizat: pronumele acela de persoana întâi plural – noi – este, e drept, eterogen. Dar spectatorii care doresc (şi) altfel de programe decât cele care sunt menite să spele creierii sunt din ce în ce mai puţini. Şi oricum nu contează, nu reprezintă o forţă în societatea românească. Sunt înghiţiţi în oceanul de spectatori cu tot felul de calităţi şi abilităţi, dar altele decât spiritul critic sau curiozitatea intelectuală.

Ceea ce s-a întâmplat după 1989 în România (dar nu numai) a orientat gustul omului de rând (iar ceilalţi, mai rafinaţi, mai sofisticaţi, nu intră în calcul) spre divertismentul facil şi vulgar. Aproape fără excepţii. Iar dacă aşa stau lucrurile ce mai e de făcut? Proteste şi argumente precum cele sugerate de anonimul cititor, pomenit mai sus, nu duc nicăieri. Asta pentru că ei îşi cunosc foarte bine „valoarea lor, valoarea lor”. Cel mai grav este că nu numai în televiziune, dar nici în cinematografie, în muzică, teatru sau literatură nu prea mai există autori care să înţeleagă că aparţin artei pe care au ales-o (ori care i-a ales). Toţi sau aproape toţi consideră că ea, arta pe care o practică le aparţine, este proprietatea lor. Şi această aroganţă, această auto-suficienţă se simte - în televiziune, în cinema, în muzică, teatru sau literatură de la o poştă. Aşa se creează acum, în acest spirit. Cum să mai primeşti ceva în dar de la astfel de artişti? Sau cum să-i mai consideri artişti pe aceşti oameni cinici din show buiz, interesanţi în primul şi-n ultimul rând de profit material imediat, de cota de piaţă, de publicul-ţintă etc.. Şi mai ales cum să-i „moralizezi” cu argumente patetice, cu nemulţumiri şi pretenţii care le par desuete?

De aceea – o spun nu mai ştiu a câta oară – artistul din România care, fiind excepţia (în breasla lui, a cineaştilor), confirmă regula – post 2000 - este (pentru mine) Cristian Mungiu. Nu mă refer acum la savuroasele sale comedii dulci-amărui (Occident şi Amintiri din Epoca de Aur, Episodul 1 „Tovarăşi, frumoasă e viaţa!”), ci la scurt-metrajul său, Zapping. Acolo se află şi gestul doamnei Sanda Ţăranu şi al multora care – dat fiind repertoriul filmelor din sala de cinema sau conţinutul programelor de la TV – se întorc la (cronicarul Miron Costin avea dreptate!) „cea mai frumoasă şi mai de preţ zăbavă: cetitul cărţilor”. Şi nu mă refer aici la cei plictisiţi de limbajul audio-vizual, de cei care nu îl înţeleg sau, din criterii mai mult sau mai puţin snoabe, îl desconsideră în raport cu limbajul scris (literatura). Mă gândesc exclusiv la cei care vor să părăsească acest waste land al micului sau al marelui ecran pentru că – din o mie de motive - ştiu că nu-i mai reprezintă. Sigur, nu e uşor atunci când – asemenea personajului din Zapping - nu eşti familiarizat cu „cetitul cărţilor”, cu lectura. În acest caz colaborarea noastră cu Mr. Cable Guy (who, by the way, has alwasy been VERY sly) poate continua la nesfârşit. Este însă nevoie de fermitate, de voinţă. Abia atunci, ceea ce pare indestructibil (dependenţa de TV sau de marele ecran, de exemplu) se poate vindeca.

Îi citeam, azi, lui Theodor Povestea unui om leneş. A vrut să ştie dacă acel om leneş era bolnav şi de ce fel de boală suferea. Chiar aşa: care este boala de care suferă publicul atâtor şi atâtor emisiuni TV „fără număr, fără număr”, telespectatori care zappează voyeuristic în continuu ca să „vadă ce mai e”? Care e antidotul? Nu ştiu dacă numai acesta este antidotul, dar cred că lipsa ori neputinţa mărturisirii este pricina dependenţei de TV. Tot astfel cum ea, mărturisirea şi restaurarea omului lăuntric – iată un posibil antidot! - nu mai are nevoie de imaginile halucinogene şi adesea mult vătămătoare de suflet din fereastra marelui ecran, a ecranului TV sau a computerului.

The Soviet Story

Celebra statuie cu cei doi muncitori, un bărbat şi o femeie, având câte o mână ridicată (iar în mâni un ciocan şi o seceră) devenise un fel de siglă pentru filmele produse în studiourile „Mosfilm”. Toate începeau cu acel cadru „cutezător” şi „revoluţionar”. Regăsim această efigie-gigant a proletariatului pe afişul unui documentar uluitor şi răscolitor: The Soviet Story (2008). Cei doi muncitori însă ne sunt prezentaţi aici pe un munte de cadavre. Este însăşi - in a nutshell - ideea filmului, dedicat celor peste 20 de milioane (bărbaţi, femei, copii) de victime nevinovate ale politicii ucigaşe a URSS.

Filmul, scris şi regizat de Edvins Snore, aduce în discuţie unul din secretele cele mai bine păzite ale istoriei secolului XX: colaborarea (filosofică, politică, militară şi organizatorică) dintre URSS şi Germania nazistă. Că Stalin şi Hitler nu au fost atât de diferiţi o demonstrează argumentele acordurilor scrise (şi de întâlniri oficiale păstrate în imaginile de arhivă) dintre cele două puteri întru exterminare în masă (pe criterii rasiale ori/şi sociale). Cei mai surprinşi (dar şi mai scandalizaţi) de acest îndrăzneţ proiect cinematografic se vor arăta simpatizanţii lui Lenin şi Stalin, ai socialismului şi ai URSS.

Acest documentar istoric duce mai departe (explicând şi argumentând cu imagini inedite şi adesea şocante) cuvintele lui Alexander Soljeniţân de la începutul anilor 60. Fostul locuitor al Gulag-ului se adresa şi el gânditorilor de stânga ai Occidentului (care nu au cunoscut niciodată pe pielea lor „fericirea” de a trăi într-un regim totalitar) şi nostalgicilor comunişti. Scepticismul său faţă de pregătirea Europei de a înţelege the naked truth referitor la „colosul de la Răsărit” devenise proverbial: „Până când nu va fi zekuit ea însăşi, Europa nu va crede.” De ce? Pentru că a crezut în revistele sovietice de propagandă cu hârtie lucioasă şi, adaugă el, „altceva nu-i poţi băga în tărtăcuţă”. Un singur lucru o va putea convinge: experienţa first hand a „zekuirii” (prizonieratul din Gulag), umilinţele şi brutalitatea din timpul interogatoriilor resimţite pe propria piele: „Doar atunci veţi înţelege, numaidecât, când veţi auzi: „Mâinile la spate!” şi veţi călca voi înşivă pe pământul Arhipelagului nostru.”

Acel best kept secret pe care ni-l dezvăluie The Soviet Story fusese enunţat tot de Soljeniţân, în al său Arhipelag Gulag: „Hitler era un învăţăcel, dar a avut mult noroc: abatoarele lui au fost mult popularizate, au devenit faimoase, ale noastre însă nu interesează pe nimeni.” De aceea, nu întâmplător, svastica nazistă este considerată azi o glumă nesărată şi provoacă fiori de spaimă, în timp ce simbolurile sovietice nu sunt percepute aşa.

Nu interesează, ne spune filmul lui Snore, pentru că Europa are încă nevoie de resursele naturale ale Rusiei. Şi deocamdată nu este oportună defăimarea publică a tuturor atrocităţilor săvârşite de URSS. Încă trebuie să se ştie doar de acţiunile criminale ale naziştilor, în timp ce exterminările în masă, foametea provocată de Stalin în 1932-1933 (când au murit peste 7 milioane de ucraineni), torturile, experimentele biologice pe deţinuţi încă în viaţă etc. aşteaptă vremuri mai bune pentru a fi demascate în mass media. Asta în vreme ce politica oficială a Rusiei de azi se desfăşoară sub sloganul: „Cea mai mare catastrofă a secolului XX a fost destrămarea URSS!”