Mayor-woman

„Personajul meu - scria actriţa Margareta Pogonat pentru Almanahul Cinema 1981, referindu-se la tipologia rolurilor ce i-au fost oferite - era întotdeauna femeia amărâtă dar înţeleaptă, care ştie să treacă decent şi cu răbdare, neschimându-şi caracterul, peste greutăţile vieţii.”

În Oraşul văzut de sus (1974) Margareta Pogonat joacă o primăriţă ce ţine piept unui vajnic inginer-şef (George Constantin) preocupat să deplăşească planul, să construiască şcoli şi creşe pentru oamenii muncii, pe care-i convinge chiar să presteze muncă voluntară. Caracterele sunt lipsite de nuanţe, iar dialogurile mult prea căutate şi artificiale. Accentele sociale iau forma „faptului divers”, „de agrement” şi impresia globală este că ochiul regizorului – care ar trebui să fie, de fapt, mastermind-ul întregului film - vede viaţa mult prea „de sus” pentru ca oamenii să se recunoască în el. Nici măcar interpreţii (Aurel Giurumia, Zephi Alşec, Corado Negrean, Ica Matache) nu reuşesc să salveze ce se mai poate salva din poveste. Imaginea (Florin Mihăilescu) şi decorurile (Virgil Moise) sunt şi ele ilustrative şi-atât, deşi autorii lor semnaseră în chiar acelaşi an trei filme importante: Filip cel bun, Mere roşii, respectiv Actorul şi sălbaticii. Ideologic, Oraşul... e triumfător. Sau triumfalist: sprijinită de organele de conducere judeţene şi de „majoritatea cetăţenilor”, eroina reuşeşte să impună „un nou stil de muncă, corect şi apropiat de oameni”...Ca întotdeauna, în filmele regizorilor român, conflictul se duce între „bine” (cârmuirea fostului primar, alias Ilarion Ciobanu) şi „mai bine” (conducerea primăriţei).

În 1966 Mircea Săucan o distribuise pe Margareta Pogonat în Meandre, un film „înmormântat de viu”, ale cărui geometrii poetice insolite i-au alarmat pe cineaşti alde Mircea Drăgan sau Sergiu Nicolaescu şi alţii asemenea lor. Talentul ieşit din comun al lui Săucan era copleşitor şi rezultatul a fost interdicţia de difuzare a Meandrelor şi apoi marginalizarea lui totală...Cine să-şi mai amintească azi de creaţia Margaretei Pogonat (dar şi ale lui Mihai Pălădescu, Ernest Maftei şi Dan Nuţu) din Meandre?

Le roi est mort, vive le roi!

Nu ştiu de ce, dar vestea morţii lui Michael Jackson († 25 iunie 2009) mă duce cu gândul la All That Jazz, (anti)musicalul tragic al lui Bob Fosse din 1979. Acolo, decesul coregrafului-regizor Joe Giedon (Roy Scheider), următor unei operaţii pe cord, era cântărit cu cinism de producători şi contabili deopotrivă. Astfel că, murind, show-ul pe care îl pregătea, a devenit mult mai rentabil decât în cazul în care ar fi supravieţuit...Cu plecarea regelui muzicii pop în lumea umbrelor s-a mai stins un idol, un mega-idol. Chiar dacă nu i-am fost mare fan niciodată, mutarea lui „printre stele” duce cu ea o parte din mine, din adolescenţa şi din prima mea tinereţe.

La începutul anilor 90, Michael Jackson (ale cărui hit-uri sunt inconfundabile prin sound şi coregrafie: Thriller; Say, Say, Say; Bad; Leave Me Alone; Beat It; Billie Jean; Black or White; Earth Song, etc.) a cântat la Bucureşti. A ţinut atunci top-ul ştirilor naţionale. Mii de fani adolescenţi erau de-a dreptul isterizaţi că l-au văzut in the flesh pe idolul lor. Îşi urlau, în faţa reporterilor, satisfacţia de a fi fost aşa aproape de el. Cam tot pe atunci a venit să cânte în România şi Placido Domingo. Acoperirea în media a evenimentului a fost, desigur, mult mai mică. Îmi amintesc însă de un interviu cu o admiratoare a celebrului tenor, tot adolescentă, care îşi manifesta bucuria de a-l fi văzut şi auzit cântând pe scenă, cu o surprinzătoare maturitate. Cu o discreţie, un bun simţ şi o maturitate aproape de neînchipuit pentru vârsta ei, acea fetiţă de, probabil, 15 ani, a arătat că admiraţia faţă de un star poate fi exprimată şi altfel decât prin ţipete şi isterii. Dar poate că şi muzica şi genul de spectacol propuse de solistul de operă au determinat (şi determină) o astfel de atitudine, cuminte şi matură, faţă de vedetele pe care le iubim.

Idolii trec, dar foamea en masse de idolatrie exacerbată rămâne. Şi, în aceeaşi proporţie minusculă, se va manifesta în continuare admiraţia temperată, cultivată, de bun simţ faţă de artiştii „de nişă”, preocupaţi mai mult de artă şi mai puţin de circ. Mă-ntreb cum ar arăta lumea în care publicul predominant adolescentin se isterizează de emoţie cu sutele de mii la concertele live outdoors susţinute pretutindeni pe glob de un Pavarotti, de un Domingo sau dirijate de un Celibidache, iar la spectacolele regilor muzicii pop, rock sau rock’n’roll se comportă cool, civilizat şi cu bun simţ?