Tuesday 27 January 2009

The Pilgrim

Într-un orăşel din Texas, la coborârea din tren, un evadat (Chaplin) ce furase hainele unui reverend (în timp ce acesta se scălda într-un lac) este luat drept noul pastor al comunităţii, iar furtul comis de fostul său tovaraş de celulă (Charles Reisner) duce la dezvăluirea imposturii. Sub straiele pelerinului din acest ultim scurt-metraj regizat de Charlie Chaplin se ascunde tot clasicul vagabond (The Tramp) - emblematicul personaj chaplinian. Titlul însă face trimitere şi la duhul (etosul) puritanilor care – traversând oceanul şi înfruntând opreliştile - au întemeiat colonia din Plymouth, Massachusetts (SUA) şi pe care, începând cu secolul al XVII-lea, americanii îi comemorează anual de Thanksgiving.
„Satiră necruţătoare la adresa ipocriziei puritane a micii burghezii şi a bigotismului, Pelerinul (1923) – scria André Bazin aruncă ritualuri şi credincioşi într-o lume absurdă, reducându-i la o existenţă ridicolă, aproape obscenă şi lipsită de sens.” Astfel - de la distanţă - singurele acte ce capătă sens în această ceremonie sunt cele ale lui Charlot, atunci când verifică roadele chetei, mulţumind cu un surâs donatorilor mai generoşi şi arâtând cu degetul pe cei zgârciţi, sau atunci când - după terminarea predicii - salută de mai multe ori, ca un actor de music-hall ce răsplăteşte cu plecăciuni publicul care-l aplaudă. Predica-pantomimă despre David şi Goliat este primită cu răceală de congregaţia de puritani, însă un băieţel neastâmpărat o găseşte amuzantă şi se distrează copios de improvizaţia pretinsului pastor. De altfel, cenzura din Pennsylvania va interzice filmul („vulgar, jignitor şi de prost gust”), considerându-l o bătaie de joc la adresa clerului „sfintei religii” (Protestante).

Osana

Jurnalul naţional s-a gândit să ofere celor ce n-au apucat să trăiască în „Epoca de Aur” un CD cu osanale aduse lui Ceauşescu nu doar o dată pe an, de ziua sa (26 ianuarie), ci de 365 (şi, în anii bisecţi, de 366) de ori. Când i l-am pus lui Theodor să-l asculte mi-a cerut imediat să-l opresc.
Acum, în al 20-lea an de când Ceauşescu nu mai e (fără să fi murit însă – vezi finalul din neuitata Căinţă) am reascultat şi eu pentru prima oară aceste melodii omagiale. Cândva, ele constituiau fondul sonor predominant din firavul audio-vizual pre-1989, intensificându-se în special în anii 80. Le-am recunoscut (ca şopârlă) în găselniţa lui Daneliuc din Glissando (1984), când personajele cezarpetresciene erau înnebunite de o voce indescifrabilă ce se răstea din megafoanele străzilor. În acel context mai ales aveam să mă bucur de contrastul de oază al câtorva muzici (pop, jazz, electronice, simfonice, de film sau teatru) neînregimentate, made in Romania. Atunci savoarea lor o degustam la maxim, căci cu greu se putea găsi o alternativă la main stream-ul audio-vizual. Acum lucrurile nu stau – malheureusement – prea diferit. Dacă atunci era înregimentrare, acum există înregimentări. Dictatura partidului unic (şi a ideologiei sale imbatabile, apodictice) e astăzi înlocuită cu un talmeş-balmeş, cu o piaţă liberă de trivialităţi. Audio-vizualul e în plin boom. O altfel de imbecilizare. Şi asta pentru că (Ada Milea dixit):
Ceauşescu n-a murit!
Ne veghează îndârjit
Ceauşescu e o şcoală
Ceauşescu e o boală:

E în mine e în tine
E în fabrici şi uzine
Azi îl poartă fiecare
Ceauşescu-n veci nu moare

Ceauşescu n-a murit!
Istoria ne-a păcălit
Limba lui de lemn se plimbă încet
Prin vechea noastră limbă

Ceauşescu n-a murit!
Istoria ne-a păcălit
Noi suntem viii şi morţii
Ceauseşti suntem cu toţiï

In the trash, not of the trash

Alexandre Kalomiros, în prelegerea sa intitulată „Râul de foc”, identifică principala trăsătură a teologiei apusene: considerarea lui Dumnezeu drept cauză a tuturor relelor. „Dumnezeul” Apusului, afirmă el, este „un Dumnezeu ofensat şi răzbunător, plin de mânie faţă de neascultarea omului, care doreşte pătimaş să chinuie întreaga omenire în vecii vecilor pentru păcatele săvârşite de oameni, dacă nu i se dă o nesfârşită satisfacţie pentru mândria sa rănită.” Şi aceasta pentru că, potrivit dogmei apusene a mântuirii, Dumnezeu L-a ucis pe Dumnezeu pentru a-Şi satisface mândria, pe care occidentalii o numesc, eufemistic, dreptate. „Şi – se întreabă retoric Kalomiros - nu prin această nesfârşită satisfacţie acceptă El mântuirea unora dintre noi? Ce înseamnă mântuirea pentru teologia apuseană? Nu este ea o mântuire de mânia lui Dumnezeu?” Iată cum - arată autorul studiului - teologii apuseni ne învaţă că „adevăratul nostru pericol şi adevăratul nostru duşman este Creatorul şi Dumnezeul nostru”, iar „mântuirea, pentru occidentali, înseamnă să scapi din mâinile răzbunătoare ale lui Dumnezeu”. Şi – adaugă Kalomiros - cum să iubeşti atunci un astfel de Dumnezeu? Cum să ai credinţă în cineva pe care îl deteşti? Cum cedinţa, în sensul ei adânc, este roada iubirii, e firesc atunci să dorim ca cel (sau cei) ce ne ameninţă să nici nu existe, mai ales atunci când această ameninţare este veşnică. Altfel spus - în paradigma apuseană, papistă ori protestantă (de tip sola Scriptura, sola fide) - e de bun simţ să fii necredincios. „Chiar dacă există căi de scăpare de eterna răzbunare a acestei Fiinţe atotputernice, dar rele (moartea Fiului Său în locul nostru), ar fi mult mai bine dacă această Fiinţă nu ar exista” – aceasta, arată Kalomiros, a fost concluzia cea mai logică a minţii şi inimii occidentalilor, pentru că până şi Raiul veşnic ar fi urât de acest Dumnezeu nemilos. „Şi astfel – nu întâmplător în Apus - s-a născut ateismul” – conchide Alexandre Kalomiros.
Dar ateismul - urmarea firească a teologiei apusene - a rămas necunoscut creştinismului răsăritean până când teologia apuseană a pătruns în lumea de la Răsărit. Ateismul este (avea dreptate Nietzsche) negarea, tăgăduirea unui Dumnezeu rău: „Oamenii devin atei ca să scape de Dumnezeu, ascunzându-şi capetele şi închizându-şi ochii asemenea struţului.” Prin urmare, ateismul – în Apus - nu este altceva decât negarea Dumnezeului Romano-Catolic şi Protestant. Nu ateismul este, aşadar, adevăratul nostru duşman, ci acel „creştinism” falsificat şi denaturat. Antihristul lui Nietzsche se revolta împotriva acestui false god.
Toate bune şi frumoase. Şi eu – în timpul şederii mele în UK - m-am simţit cel mai aproape, sufleteşte, de cei care se declarau (cu o dezinvoltură şi un radicalism uimitoare) atei. N-am considerat deloc o impietate atitudinea lor. Biserica aceea care să-i seducă pe oameni – în secolul X ori în secolul XX – încât, bulversat, să se întrebe, asemenea pelerinilor din Constantinopol (trimişi în anul A.D. 988 de prinţul Vladimir al Kievului în lumea mare să aleagă o religie la care să convertească poporul rus): „Nu mai ştim dacă suntem în cer sau pe pământ” oricum s-a transformat radical – după atâtea şi atâtea schisme şi (următor Reformei) fragmentări succesive. Iar ceea ce e mai grav e că şi Răsăritul e adesea cripto-papist sau cripto-Protestant. Cartea lui Lazăr Puhalo despre icoana Judecăţii de Apoi (în care este inclus şi studiul lui Alexandre Kalomiros) analizează această „falsificare şi denaturare” (la nivel iconografic) chiar din interiorul Bisericii care-şi spune drept-măritoare. Dar, „perla şi comoara cea de mare preţ” întotdeauna a stat cuminte în borhot şi – aici e-aici – n-a fost, nu e şi nu va fi a borhotului (cu care adesea e confundată), ci a Părintelui Luminilor. The priceless treasure is in the world, but not of the world; it is in the trash, but not of the trash. Ceea ce contează este – aşa cum a spus frumos Franky Schaeffer în titlul volumului său ce descrie convertirea lui la Ortodoxie: Dancing Alone. The Quest for Orthodox Faith in a World of False Religionsthe quest. This is our dancing alone.