Alexandre Kalomiros, în prelegerea sa intitulată „Râul de foc”, identifică principala trăsătură a teologiei apusene: considerarea lui Dumnezeu drept cauză a tuturor relelor. „Dumnezeul” Apusului, afirmă el, este „un Dumnezeu ofensat şi răzbunător, plin de mânie faţă de neascultarea omului, care doreşte pătimaş să chinuie întreaga omenire în vecii vecilor pentru păcatele săvârşite de oameni, dacă nu i se dă o nesfârşită satisfacţie pentru mândria sa rănită.” Şi aceasta pentru că, potrivit dogmei apusene a mântuirii, Dumnezeu L-a ucis pe Dumnezeu pentru a-Şi satisface mândria, pe care occidentalii o numesc, eufemistic, dreptate. „Şi – se întreabă retoric Kalomiros - nu prin această nesfârşită satisfacţie acceptă El mântuirea unora dintre noi? Ce înseamnă mântuirea pentru teologia apuseană? Nu este ea o mântuire de mânia lui Dumnezeu?” Iată cum - arată autorul studiului - teologii apuseni ne învaţă că „adevăratul nostru pericol şi adevăratul nostru duşman este Creatorul şi Dumnezeul nostru”, iar „mântuirea, pentru occidentali, înseamnă să scapi din mâinile răzbunătoare ale lui Dumnezeu”. Şi – adaugă Kalomiros - cum să iubeşti atunci un astfel de Dumnezeu? Cum să ai credinţă în cineva pe care îl deteşti? Cum cedinţa, în sensul ei adânc, este roada iubirii, e firesc atunci să dorim ca cel (sau cei) ce ne ameninţă să nici nu existe, mai ales atunci când această ameninţare este veşnică. Altfel spus - în paradigma apuseană, papistă ori protestantă (de tip sola Scriptura, sola fide) - e de bun simţ să fii
necredincios. „Chiar dacă există căi de scăpare de eterna răzbunare a acestei Fiinţe atotputernice, dar rele (moartea Fiului Său în locul nostru), ar fi mult mai bine dacă această Fiinţă nu ar exista” – aceasta, arată Kalomiros, a fost concluzia cea mai logică a minţii şi inimii occidentalilor, pentru că până şi Raiul veşnic ar fi urât de acest Dumnezeu nemilos. „Şi astfel – nu întâmplător în Apus - s-a născut ateismul” – conchide Alexandre Kalomiros.
Dar ateismul - urmarea firească a teologiei apusene - a rămas necunoscut creştinismului răsăritean până când teologia apuseană a pătruns în lumea de la Răsărit. Ateismul este (avea dreptate Nietzsche) negarea, tăgăduirea unui Dumnezeu rău: „Oamenii devin atei ca să scape de Dumnezeu, ascunzându-şi capetele şi închizându-şi ochii asemenea struţului.” Prin urmare, ateismul – în Apus - nu este altceva decât negarea Dumnezeului Romano-Catolic şi Protestant. Nu ateismul este, aşadar, adevăratul nostru duşman, ci acel „creştinism” falsificat şi denaturat. Antihristul lui Nietzsche se revolta împotriva acestui
false god.
Toate bune şi frumoase. Şi eu – în timpul şederii mele în UK - m-am simţit cel mai aproape, sufleteşte, de cei care se declarau (cu o dezinvoltură şi un radicalism uimitoare) atei. N-am considerat deloc o impietate atitudinea lor. Biserica aceea care să-i seducă pe oameni – în secolul X ori în secolul XX – încât, bulversat, să se întrebe, asemenea pelerinilor din Constantinopol (trimişi în anul A.D. 988 de prinţul Vladimir al Kievului în lumea mare să aleagă o religie la care să convertească poporul rus): „Nu mai ştim dacă suntem în cer sau pe pământ” oricum s-a transformat radical – după atâtea şi atâtea schisme şi (următor Reformei) fragmentări succesive. Iar ceea ce e mai grav e că şi Răsăritul e adesea cripto-papist sau cripto-Protestant. Cartea lui Lazăr Puhalo despre icoana Judecăţii de Apoi (în care este inclus şi studiul lui Alexandre Kalomiros) analizează această „falsificare şi denaturare” (la nivel iconografic) chiar din interiorul Bisericii care-şi spune drept-măritoare. Dar, „perla şi comoara cea de mare preţ” întotdeauna a stat cuminte în borhot şi – aici e-aici – n-a fost, nu e şi nu va fi a borhotului (cu care adesea e confundată), ci a Părintelui Luminilor. The priceless treasure is
in the world, but not
of the world; it is
in the trash, but not
of the trash. Ceea ce contează este – aşa cum a spus frumos Franky Schaeffer în titlul volumului său ce descrie convertirea lui la Ortodoxie:
Dancing Alone. The Quest for Orthodox Faith in a World of False Religions –
the quest. This is our
dancing alone.
Într-un orăşel din Texas, la coborârea din tren, un evadat (Chaplin) ce furase hainele unui reverend (în timp ce acesta se scălda într-un lac) este luat drept noul pastor al comunităţii, iar furtul comis de fostul său tovaraş de celulă (Charles Reisner) duce la dezvăluirea imposturii. Sub straiele pelerinului din acest ultim scurt-metraj regizat de Charlie Chaplin se ascunde tot clasicul vagabond (The Tramp) - emblematicul personaj chaplinian. Titlul însă face trimitere şi la duhul (etosul) puritanilor care – traversând oceanul şi înfruntând opreliştile - au întemeiat colonia din Plymouth, Massachusetts (SUA) şi pe care, începând cu secolul al XVII-lea, americanii îi comemorează anual de Thanksgiving. 
