Am citit şi comentat cu Theodor Sarea în bucate (un fel de remix la Cenuşăreasa), poveste care m-a fascinat şi pe mine, când eram copil. E vorba acolo, între altele, despre vicleşug versus dreptate. Am constatat, oarecum surprins, că şi Theodor a „muşcat” din linguşeala celor două fiice mai mari ale împăratului, care – prefăcându-se – au spus că-şi iubesc tatăl ca mierea şi, respectiv, ca zahărul. Şi lui Theodor i s-a părut mai interesant să fii iubit ca zahărul (sau mierea) decât ca „sarea în bucate” (cum a spus mezina că-şi iubeşte părintele). I-am atras atenţia asupra mesajului central al poveştii (iubirea adevărată e în faptă, nu în vorbe, şi mai ales e până la capăt), asupra nebănuitelor primejdii ascunse în vorbele mieroase ale oamenilor vicleni (sau politicoşi), asupra importanţei de a avea caracter şi de a-ţi vedea mai departe de drumul tău, chiar dacă cei din preajmă (surorile, bunăoară, sau – prin generalizare – fraţii) te sapă.
Într-o altă poveste pe care Theodor a descoperit-o zilele astea, e vorba de moarte, de suferinţă. Întrebările sale n-au întârziat să apară: E posibil să mori şi la o lună? Şi la orice vârstă? Iar când mori intri (te bagi, spunea el) în pământ? Şi stai acolo non-stop?
În fine, azi Theodor a vrut să ştie unde era frăţiorul său, Ioan pe 25 februarie (ziua de naştere a lui Theodor) anul ăsta. Noi toţi am fost atunci la un concert (muzică folk-pop şi poezie). Şi-a amintit. A înţeles că Ioan era încă în burta mamei (s-a născut peste treizeci şi şase de zile). Dar a vrut să se convingă, aşa că a întrebat: Mama, tu ai venit cu burta la concert?
P.S. Spre seară, la ceas de vecernie, mi-am amintit câtă dreptate au cei care (înţelepţi li se mai spune) afirmă că răul nu este material (fizic), ci duhovnicesc (metafizic). Pentru că nu o dată se adevereşte că nicidecum nu este materia pricina zavistiilor, ci … ne-materia, adică duhul acela împeliţat de respingere a celui de lângă tine, de – în ultimă instanţă – zdrobire de sine. Dar nu în sens pozitiv, ziditor (ca smerenie), ci din contra, o permanentă răfuială cu alţii ce are ca urmare sfârtecarea de sine, împuţinarea vertiginoasă a neuronilor, îmbătrânirea, sluţirea, fragmentarea, automutilarea…Prin urmare: cuminţenia (ca şi neascultarea, îndrăcirea, smintirea) vine atunci când şi unde pofteşte Duhul să sufle. Lămurirea noastră, întemeierea noastră, desăvârşirea noastră e deci undeva in the air. (Sau … în pom. În pomul cunoaşterii, care, în era A.D. are o tulpină în formă de cruce. Care cruce, are conotaţii unice atunci când asumarea ei se petrece în context liturgic…) Problema care se pune este, aşadar, to go or not to go with ... the wind.
