4ever cool

Răsfoiesc din nou Jurnalul fericirii şi mă opresc la final. Acolo, în ultimele rânduri, Steinhardt oferă – citându-l pe Unamuno - cea mai frumoasă definiţie a credinţei: să crezi în Dumnezeu înseamnă să doreşti ca El să existe şi în plus să te porţi ca şi cum ar exista. Şi continuă: „Creştinismul mă păstrează cu ceva tineresc în mine şi neplictisit, nedezamăgit, nescârbit, nesupărat. Prezenţei veşnic proaspete a lui Hristos îi datorez să nu dospesc şi fermentez în supărarea pe alţii şi pe mine. Acesta-i norocul meu, nefiresc, negândit: să-mi fie dat să cred în Dumnezeu şi în Hristos. Numai creştin fiind mă vizitează - în pofida oricărei raţiuni - fericirea, ciudat ghelir. Numai datorită creştinismului nu umblu - crispat, jignit, pe străzile diurne, nocturne ale oraşului - spaţiu proustian descompus de timp - şi nu ajung să fiu şi eu - cum spunea François Mauriac în Destine - unul din acele cadavre pe care le poartă, vii, apa curgătoare a vieţii şi să nu mă număr printre cei ce încă n-au înţeles - Fapte 20,35 - că mai fericit este a da decât a lua.”
Găsesc apoi, undeva pe portalul Liternet, o cronică la Jurnalul fericirii semnată Daniel Cristea-Enache, din care decupez următorul comentariu – foarte aproape de felul în care l-am perceput şi eu pe monahul de la Rohia: „Creştinismul este pentru Steinhardt mai puţin o dogmă şi mai mult o stare. O stare de bine şi un echilibru moral, câştigate şi apoi păstrate, cu tot cu ebuliţia intelectuală caracteristică autorului-protagonist. Rareori elementele de bază şi temeiurile credinţei ortodoxe au fost, la noi, interogate atât de atent şi explicate dinlăuntru cu o asemenea efervescenţă. Discursul nu e niciodată plat. Interpretarea canonică nu exclude imaginaţia liberă a formelor ce exprimă sensurile creştine. Steinhardt e un ortodox proaspăt la propriu, dar şi la figurat. Vechile probleme, aspectele litigioase ale preluării şi interpretării Scripturii sunt abordate frontal, fără artificii retorice, fără retrageri tactice şi fără acel veşnic apel la canon ce poate dezamăgi un spirit mai liberal.” (see: Toate-s bune (II) - Jurnalul fericirii)

Holy neon cross

Ovaţii prelungite aseară pentru Orchestra Filarmonicii Banatul (dirijor: Gheorghe Costin), care a interpretat Concertul în si bemol pt. pian & orch. op. 23 de Ceaikovski (pian: Mei Yi Foo – Malaysia) şi Dansuri simfonice op. 45 de Rahmaninov. Acest Ceaikovski pentru pian îmi e deja un evergreen şi e cântat anual (prima parte şi a treia sunt chiar hit-uri şi le pot fredona, a doua parte îmi sună, la început, ca o arie din Povestirile lui Hoffman de Offenbach). De câte ori ascult Ceaikovski îmi spun că mare e puterea artei, a muzicii, de vreme ce se ridică cu mult deasupra prejudecăţilor şi ideilor fixe ale oamenilor. Îmi place să cred că măcar acolo, în sala de concert, armoniile ceaikovskiene îi încântă până şi pe cei mai aprigi homofobi. Şi până la urmă asta rămâne din viaţa unui om, a unui creator de talia lui Ceaikovski. Restul sunt, vorba lui Eminescu: „răutăţi şi mici scandale”. Autorul Luceafărului este însă (şi poate că el are dreptate) mai sceptic, pentru că toate aceste can-can-uri picante şi mondene „te apropie de dânşii...nu lumina ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina, oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt într-un mod fatal legate de o mână de pământ; toate micile mizerii unui suflet chinuit mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”.
La întoarcere l-am dus acasă pe dl. prof. GT. Când eram în dreptul Catedralei Ortodoxe mi-a zvârlit o cârcoteală pe seama crucii gigantice din...lămpi cilindrice, subţiri de neon. Ce nu ştie însă dl. prof. este că toate aceste decoraţiuni pseudo-sacre de împrumut (inclusiv reprezentările iconografice edulcorate, naturalist-sentimentale care, da, au împânzit şi bisericile ortodoxe) înfloresc în Apusul papist pentru care, ortodox fiind, nutreşte atâta respect. Eh, se-ntâmplă şi la case mai mari, mai cu ştaif. Figuri arhicunoscute din nomenclatura BOR cochetează (şi nu de ieri, de azi) cu heterodoxia (şi nu numai) în numele „deschiderii” şi „ecumenismului” (altminteri foarte politically correct azi). Şi cum, se întreba ex-teacher-ul meu aseară, Sinodul BOR nu ia nicio măsură împotriva kitsch-ului şi a reprezentărilor străine de Ortodoxie? Ce ar fi de răspuns? Că orice măsură de corecţie ar fi privită azi ca o tactică dictatorială? Şi apoi cine să ia astfel de măsuri, când, iată, de sus în jos, din cercurile cele mai înalte (peştele de la cap se-mpute) se dispune înălţarea de cruci de neon şi transformarea parcului din jurul Catedralei într-un fel de Disneyland. Când kitsch-izarea lăcaşurilor de cult e parte importantă din agenda bisericească. Cine să-şi mai pună atunci problema autenticităţii icoanelor, a splendorii iconografiei bizantine?