Veche de când lumea e tensiunea între contribuţia creatorului (a artistului autentic, nu a trişorilor) şi a Celui ce „a făcut cerul şi pământul, marea şi toate din ele”, a Celui ce „păzeşte adevărul în veac”. Şi, s-ar putea adăuga, „Cel ce face judecată celor năpăstuiţi, Cel ce dă hrană celor flămânzi şi dezleagă pe cei ferecaţi în obezi, Cel ce îndreaptă pe cei gârboviţi şi înţelepţeşte orbii, Cel ce iubeşte pe cei drepţi şi păzeşte pe cei străini, iar pe orfani şi pe văduvă va sprijini şi calea păcătoşilor o va pierde” (Ps. 145) Citim apoi, în Ps. 146, că tot El „vindecă pe cei zdrobiţi cu inima şi leagă rănile lor, numără mulţimea stelelor şi dă tuturor numele lor”.
De multe ori smerenia creatorului cu personalitate, a creatorului-jucător (cum ar spune, azi, preşedintele-(fost)mariner al ţărişoarei noastre) este eclipsată de „perfecţionismul” său, de accentul – exagerat pentru unii – pe care îl pune pe rolul artistului, al omului în general, în detrimentul (şi spre minimalizarea) contribuţiei Marelui Artist. Şi nu fără temei biblic, fiindcă pilda talanţilor din Evanghelie e luată, iar sintagma referitoare la starea de căldicel versus fierbinte sau rece e din Apocalipsă. Cum ar veni: Dumnezeu îl ajută pe cel ce se ajută. Ca atare, un astfel de creator (de artist) e mai puţin sensibil la vorbele „Doamne ajută!”, căutând (şi aşteptând şi de la alţii) să ajungă la desăvârşire prin forţe proprii. Cum – se poate întreba un june artist ce trece printr-o „perioadă de căutări, de regăsire a sinelui, a credinţei, a recunoştinţei către ceva ce doar sufletul şi nu mintea poate explica” – să fie cineva dominat de un „ego mai puternic decât sursa originară a talentului său, a vieţii trăite”?Cum să uităm că „puterea vine de sus”, iar nu de la „cei puternici” – „fiii oamenilor, în care nu este izbăvire”, căci „ieşi-va duhul lor şi se vor întoarce în pământ” după care „vor pieri toate gândurile lor” (Ps. 145)? Şi, pentru că sunt întrebat ce zic de asta, mă conformez şi răspund.
Aşa e, se cuvine a cânta, în rând cu psalmistul: „Domnul înalţă pe cei blânzi şi smereşte pe cei păcătoşi până la pământ” (Ps. 146). Se cuvine a cugeta la „cele nevăzute”. Dar parcă nu aş condamna pe cel preocupat să-şi crească şi rodească propriul talent – atunci când, evident, este conştient de el, de menirea sa. Iar atunci când menirea este Muzica, poate că nu strică să fii perfecţionist. E vorba, de fapt, despre înmulţirea talantului prin chemarea pe care o asculţi, despre slujirea căreia i te dedici, chiar dacă mai puţin explicit, chiar dacă – om şi artist cu o remarcabilă experienţă de viaţă şi artistică – îţi permiţi să apostrofezi pe neofiţi asupra datoriei ce-o au faţă de ei înşişi: aceea de a împlini cuvântul Marelui Will: And this above all: to thine own self be true, and it must follow, as the night the day, thou canst not then be false to any man. („Mai presus de toate, fii credincios ţie însuţi. De aici, urmând, precum noaptea urmează zilei, că-ai să poţi fi prefăcut cu nime(ni)”.)
Până la urmă, se ştie, Sancho Panza este „contaminat” de himera Cavalerului Tristei Figuri…Totul e să aştepţi această (dublă) metamorfoză. Cu încredere. Şi, să nu ne amăgim, cu o anume părere de rău, căci Don Quijote se „trezeşte” pe patul de moarte, deplângându-şi frumoasa nebunie.
