Thursday 4 June 2009

Omul din om

Orice călăuză are un învăţător. Călăuza Călăuzei din filmul lui Tarkovski (Stalker) avea o poreclă: Mistreţul. Aducea ani de zile oameni în Zona interzisă – atunci nu-i spunea nimeni Mistreţul, ci Învăţătorul. El i-a deschis ochii celui care – înfruntând obstacolele şi patrulele Poliţiei - se încăpăţânează acum să-i ducă în Camera Dorinţelor pe cei mai nefericiţi dintre oameni. Acolo, cea mai adâncă dorinţă a omului, fără de care el nu poate trăi, se împlineşte. Mistreţul însă a distrus florile din Zonă. Le-a făcut una cu pământul, însă mirosul mai dăinuie. Ceva însă s-a petrecut în sufletul Mistreţului: „o ruptură” - crede Stalker-ul. „Însă - a adăugat el - mai degrabă a fost pedepsit.”

La intrarea în Zonă Stalker-ul se retrage puţin să rămână singur, într-un loc cu iarba înaltă, flori şi mai ales cu stâlpi de telegraf în poziţie oblică, foarte asemenea unor cruci. La o oarecare distanţă se vede o clădire unde – vom afla mai târziu – este Camera Dorinţelor. Călăuza se trânteşte în iarbă şi se lipeşte de pământ. Corpul său pare a fi o componentă a locului. Gestul său este foarte asemenea unei rugăciuni. Cei doi „clienţi” ai Călăuzei (Scriitorul şi Profesorul) comentează vocaţia celui care i-a adus în acest loc miraculos şi ciudat. Însă, întocmai ca evreii de pe vremea lui Iisus, şi-l imaginau altfel pe îndrumătorul lor: „Ciorapi de piele, un echipament impresionant din piele neagră, înfăţişare de zmeu” – spune Scriitorul. Profesorul adaugă: „Biografia lui e şi mai impresionantă. A fost închis. A fost traumatizat aici. Are şi un copil infirm – o victimă a Zonei: fetiţa nu umblă.” Scormonitor, Scriitorul amator de subtilităţi stilistice, îşi întreabă camaradul de drum: „Dar ce e cu Mistreţul acela? Cum adică a fost pedepsit?” Profesorul îl lămureşte: „Într-o bună zi, după ce s-a întors din Zonă, s-a trezit bogat. A căpătat o avere imensă peste noapte, iar peste o săptămână s-a spânzurat.” De ce? Răspunsul îl dă Scriitorul, cu un acru cinism: „A înţeles că aici se împlinesc numai acele dorinţe de importanţă vitală, numai ce corespunde structurii tale, care zace în tine şi te va dirija toată viaţa. Mistreţul n-a murit din cauza lăcomiei. A implorat, s-a târât în genunchi ca să-şi recapete fratele. A cerut viaţa fratelui său şi i s-a dat ceea ce i se cuvenea: un sac de bani, pentru că asta corespundea structurii sale.” E ca-n Oscar Wilde: „God punishes us in two ways: when He doesn’t grant our wishes, and when He does grant them.”

A room of one's own

Am găsit, în biblioteca finilor noştri, cartea de confesiuni a Monicăi Ferno, Talita Kurni - Înviind pe drumul Damascului. Am răsfoit-o şi am descoperit – printre descrieri ale escapadelor ei amoroase (abreviate, desigur) – câteva referiri la Pr. Ilarion Argatu de la Cernica. Am vorbit cu Monahul despre asta (la urma urmei, actuala monahie l-a văzut de sute de ori în montarea Karamazovilor de la Nottara, în care Monahul îl juca pe Alioşa) şi mi-a amintit de o discuţie pe care el a avut-o cu Părintele. Erau vremurile acelea tulburi din 1990 şi Monahul (pe atunci actor pe drumul Damascului) căuta soluţii politice pentru mântuirea neamului românesc...Puternică sintagmă, într-adevăr! Sub o formă sau alta e mereu prezentă şi - invariabil triumfalist - pusă-n vitrina actualităţii. Răspunsul Părintelui a fost cât se poate de ferm: „Nu există soluţii politice!” A repetat asta de câteva ori, tare şi răspicat: „Nu înţelegi că nu există nicio soluţie de ordin politic?” – un fel de remix al înţelepciunii patristice: „Dobândeşte tu pacea lăuntrică şi mulţime de oameni se vor mântui în jurul tău!” ... Frumos spus, dar totuşi, trăim în cetate, nu în pustie. Suntem, mai mult sau mai puţin, virusaţi de modernitate (tendinţa spre confort, spre gadget-uri tehnologice de ultimă generaţie etc.). Este din ce în ce mai greu (dar nu imposibil) de găsit ceea ce Virginia Woolf numea a room of one’s own. Şi totuşi aici e scăparea: în felul în care reuşim să trăim (vorba lui Franky Schaeffer) starea de dacing alone. Şi să ne bucurăm de acel somn liniştit pentru care, cu jumătate de veac în urmă, Nicolae Steinhardt a ales să spună anchetatorilor verde-n faţă: NU! atunci când i-au cerut să depună mărturie mincinoasă. Ştiind bine că acest răspuns îl va plăti cu ani grei de temniţă, ceea ce s-a şi întâmplat.

Scrie Monica Ferno despre reacţia celor din jur (familie, colegi de teatru etc.) faţă de convertirea ei: femeia, descoperind ea (prin anii 80) cărarea spre Biserică, s-a smerit şi (asemenea faptelor de căinţă ale lui Tobei, samuraiul „răspopit” din Ugetsu Monogatari, care a plătit scump visul său nebun de glorie şi mărire) s-a dedat la „munca de jos” - fără nicio nuanţă peiorativă. Tobei, aruncându-şi într-o apă zalele şi suliţa de samurai, se apucă – pentru întâia oară în viaţă - să lucreze pământul; râvnitor, nu conteneşte să sape-n brazdă, ca şi cum ar vrea – prin obosirea trupului – să se pedepsească pentru nerozia de a-şi fi părăsit nevasta (ce devine gheişă, după ce a fost violată de nişte soldaţi) ca să ajungă, prin fraudă şi crimă, samurai in chief. Monica Fermo face şmotru în biserică, înţelegând că prin aceasta (lucrul mâinilor, cum ar spune Părinţii Bisericii) începe să-şi răscumpere uşurinţa cu care se dedase la cele mai voluptoase plăceri trupeşti. Cei care au întâlnit-o, în primele zile de după Botez (ea fiind evreică), au crezut c-a luat-o pe arătură zdravăn. Când de fapt ea tocmai a început să se trezească, să-şi vină în fire, să fie făptură nouă în Hristos. ... Va fi trăit şi ea, ca fiecare om apăsat de povara păcatelor, nevoia de izbăvire a sufletului din temniţa în care, cu mintea rătăcită l-a împins. Se va fi rugat şi ea precum psalmistul David:

Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat.

Vărsa-voi înaintea Lui rugăciunea mea, necazul meu înaintea Lui voi spune.

Când lipsea dintru mine duhul meu, Tu ai cunoscut cărările mele.

În calea aceasta în care am umblat, ascuns-au cursă mie.

Luat-am seama de-a dreapta şi am privit şi nu era cine să mă cunoască.

Pierit-a fuga de la mine şi nu este cel ce caută sufletul meu.

Strigat-am către Tine, Doamne, zis-am:

„Tu eşti nădejdea mea, partea mea eşti în pământul celor vii”.

Ia aminte la rugăciunea mea, că m-am smerit foarte.

Izbăveşte-mă de cei ce mă prigonesc, că s-au întărit mai mult decât mine.

Scoate din temniţă sufletul meu, ca să laude numele Tău, Doamne.

Pe mine mă aşteaptă drepţii, până ce-mi vei răsplăti mie.”

Strigat-am către Tine, Doamne, zis-am:

„Tu eşti nădejdea mea, partea mea eşti în pământul celor vii”.