Azi, un elev de-al meu dintr-o clasă terminală de liceu îmi vesteşte că, o dată mai mult, occidentul (Anglia, spune el, vrând să-mi demonstreze că intervenţia lui nu e tocmai off topic) se arată interesat şi încântat de producţiile maneliste („exotice”, „sălbatice”) din România. Valul de admiraţie pentru acest fenomen (pentru că este, cred, mai degrabă un fenomen social) este, din când în când, concurat de alte câteva manii. Pentru, de exemplu, fenomenul hip-hop sau pentru – deja – bătrânul rock. Nu de mult, un alt elev de-al meu se arăta dornic să-mi facă un CD cu „muzică adevărată, nu de aia”. Şi îmi explică apoi că, pentru el, muzică = hip-hop. Altă dată mă izbesc de concurenţa (şi duşmănia) dintre suporterii de manele şi rockeri. Îi spun simpaticului meu elev că, slavă cerului, există şi alte feluri de muzică pe acest pământ. Se prinde imediat şi, sceptic, îmi răspunde: „A, simfonii din alea…Nu ascult io aşa ceva. Aia-i muzică de oameni morţi.” Ca şi cum simfoniile sau muzicile clasice nu s-ar mai compune (cu alte valenţe, desigur) şi în contemporaneitate, iar cuvenita cinstire a celor care ne-au dat un nume (precum şi a bunicilor) nu ne-ar îndreptăţi să preţuim – în artă – pe cei care s-au născut, au trăit şi au creat înaintea noastră. E şi ăsta un fel de a transpune în viaţă dictonul carpe diem…
Mă uit în jur, de fiecare dată când sunt la filarmonică, şi îmi pare rău pentru fiecare scaun gol. Pentru că ştiu că s-ar mai găsi, în cetatea noastră, cel puţin atâţia spectatori câte (zeci, sute de) locuri au rămas neocupate în sala de concert…Dar poate că întotdeauna se ocupă exact atâtea scaune câte trebuie. Poate că ritmul devenirii omeneşti nu se cade (şi nu trebuie) a-l modifica artifical. Poate că descoperirea sonorităţilor preclasice, clasice, de operă, balet, camerale, simfonice, jazz, electronice, pop etc. îşi are legea ei pe care nu se cade să o cercetăm. Mai devreme sau mai târziu, cel care caută – în muzică, să zicem – frumosul şi sublimul va ajunge (trecând prin diverse etape) şi la jazz, şi la (pre)clasici, şi la chamber music şi la operă, balet sau la concerte simfonice.
……………………………………………………………………………………………
Ioan face, de câteva zile, primele eforturi de a merge în patru labe. Se deplasează de-a lungul pătuţului său şi stă, susţinut, în poziţie verticală. Începe, tot mai pronunţat, să articuleze primele silabe şi gângureala îi este parcă din ce în ce mai complexă. Şi, pentru o clipă, nu-mi pot reţine un fast forward. Străbunicile lui au apucat să trăiască până la 80 de ani. S-au născut într-un mare imperiu, unde se respira nu doar alt aer (infinit mai puţin poluat de furnale şi ţevi de eşapament decât cel de azi), ci şi altă civilizaţie. Au prins două războaie mondiale, câteva dictaturi, „amurgul burghez” şi „facerea lumii noi” sub atenta supraveghere a „partidului unic”. Au cunoscut şi prosperitatea interbelică, dar şi anii grei de după război. Au asistat şi la aşa-zisul dezgheţ de după 1964, şi la creşterea şi descreşterea „geniului carpatin” (care, aveam să aflu dintr-un recent film de montaj intitulat Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, a fost pe rând – mereu exemplar – şi ţăran, şi muncitor şi intelectual). Şi au prins un pic şi din aşa-zisa „schimbare la faţă” a României, de după 1990 (începutul pluralismului politic, deschiderea graniţelor, prăbuşirea ideologiei comuniste etc.). Generaţia lui Theodor şi Ioan, în eventualitatea că timpul va mai avea răbdare cu oamenii, va ajunge să prindă ultimul sfert de veac din primul secol al mileniului trei. Între anii de naştere ai bunicilor mei şi anii când îşi vor da obştescul sfârşit cei din generaţia fiilor noştri (cei mai longevivi, desigur) se întind două secole. Cum va arăta sfârşitul de veac – pe care, sigur, n-am să-l mai apuc – XXI? Cum va arăta sfârşitul veacului XXII se va întreba, peste timp, omul care va apuca bătrâneţile fiilor noştri. Şi tot aşa…Întrebări din categoria celor de-a pururi rămase fără răspuns. Pentru că singurul răspuns îl putem găsi în măsura în care – fără să ne zdrobim, noi înşine şi unii pe alţii, ci „sporind a lumii taină” – ştim să dăm un rost zicalei carpe diem. Aici, în prezent, găsim atât cheia trecutului, cât şi a viitorului („a filei două feţe”, zice Eminescu în „Glossă”), pentru că, nu-i aşa, trăim în cea mai bună dintre lumile posibile.
