Împreună cu Tatiana & Claudiu am fost la Sâmbăta pe la pr. Teofil. De dimineaţă când am plecat era rece, însă pe la ora prânzului se încălzise bine. La uşa pr. stătea ceva lume. Nişte femei devenite subit evlavioase aşteptau să intre în chilia părintelui pentru că – ne luminează ea – „părintele nu vede” şi „îţi pune mâna pe cap” şi „trebuie să-i spui ce boală ai şi se roagă pentru tine”. Am intrat şi noi. Revederea a fost – as usual – emoţionantă. De la venerabilul părinte, Claudiu şi Tatiana au primit, once again, binecuvântarea (în numele Bisericii dreptmăritoare) pentru drumul pe care împreună vor să pornească. După ora petrecută la Sâmbăta, fiindcă atât Claudiu, cât şi Tatiana au fost de acord, am luat-o spre Frăsinei, deşi ora era avansată. Când am ajuns acolo curtea mănăstirii era pustie. Am pornit în căutare. Primul care mi-a ieşit în cale a fost un călugăr masiv, mult de zile. Mi-a spus că pr. Valerian e plecat. N-am înţeles prea bine unde. Am întrebat şi de pr. Vlasie. A zis că e plecat pentru totdeauna. „A murit” – zice el. După care adaugă: „Care? A, da, e dirijorul corului. E aici.” Îi mulţumesc acestui monah şi, când dau să plec, scoate ceva dintr-un buzunar (un fel de wooden seal representing a cross) pe care vrea să mi-l dăruiască pentru 5 lei. Îi spun că n-am bani cu mine. (N-am minţit). Plec apoi la pangar şi călugărul de acolo îmi confirmă, amabil, mutarea pr. Valerian la o altă mănăstire din zonă şi mă îndrumă apoi spre chilia pr. Vlasie. (Voia să mă cazeze şi să îmi dea de mâncare. No way! – gândeam eu. I-am explicat că nu sunt singur, că nu doresc să rămân peste noapte şi că nu sunt flămând.) În mai puţin de două minute i-am bătut la uşă pr. Vlasie. Gazdă primitoare, m-a poftit înăuntru şi mi-a vorbit despre importanţa rugăciunii la copil. Mulţi părinţi – spune el – nu acordă importanţă deprinderii odraslelor lor cu rugăciunea, dar caută să le dezvolte talentele pentru diverse „ocupaţiuni mintale” (cum ar fi spus Moromete). Îl poftesc să vină până în curtea mănăstirii pentru a-i întâlni pe Claudiu şi pe Theodor. Pe drum îmi vorbeşte despre sluţirea limbajului – inclusiv la intelectuali, sau la cei se consideră astfel - în ultimii ani, despre agonia poeziei din limba românească, despre impostura traducătorilor de texte sacre, despre frumuseţea şi adevărurile traducerilor din Bibliei ante-1914. În fine, ajuns la maşină, îmi spune că un copil ca Theodor este – contrar gândirii comune - un prilej de neînchipuită bucurie. (A doua zi, o colegă care aflase motivul pentru care l-am dat pe Theodor la şcoala „Iris” a jucat – fără să ştie – exact rolul pe care orice om de rând şi-l asumă într-o astfel de situaţie.) Cu AE am purtat (încă) o conversaţie strânsă pe marginea unor postări d
e-ale mele pe blog în care - s
usţine dlui într-un email în care a ataşat două poze de-ale noastre unde aveam aceeaşi vârstă: şapte ani - îmi astenizez posibilii cititori cu mereu aceleaşi – obsessive, pathetic, and ultimately tedious – recurrent themes: „Când citesc gândurile tale de pe blog am senzaţia că mă învârt într-un cerc - aceleaşi exemple, aceleaşi referiri, aceleaşi filme. Într-un fel, şabloane. Am obosit. Vreau să ştiu despre tine că faci tot posibilul să te desprinzi de trecut. E nociv, nu e constructiv. VA VENI ŞI TIMPUL CÂND NU O SĂ MAI AI CE FACE DECÂT SĂ ÎŢI ADUCI AMINTE DE TRECUT. Wake up, man !”...Acum când îi recitesc îndemnul la trezire (şi, aş adăuga eu, la trezvie) îmi dau seama că aseară (când am dezbătut, on the phone, miezul problemei) am uitat să-i spun că aş avea, totuşi, un atu: în adolescenţă, una din muzicile care – prin sound-ul electronic insolit - m-a marcat ireversibil se cheamă chiar In the Circle (I wonder who on earth composed it...:) Că, la începutul anilor 80, un anume compozitor (I wonder who it was :) avea să afirme – iar eu aveam să-l cred wholeheartedly - că, în filmele lui Andrei Tarkovski, coloana sonoră este crucială (nu genială!). Lui AE i se pare că nu mă mărturisesc îndeajuns pe blog, că nu explorez cât s-ar cuveni „corola de minuni a lumii” (minuni largo sensu, necapitalizate de nicio religie), că nu îndrăznesc, că mă limitez, că mă îngustez, că îmi refuz dreptul la informaţie. Pricina? Nimic altceva decât lenea – spune dlui. Aşa o fi. Nu pot să-l contrazic. Ceea ce e (şi trebuie să fie) cu adevărat important e că the guy in the glass (sinele omului) nu poate fi păcălit, tot aşa cum căciula nu poţi să ţi-o furi. Sau poţi. Dacă te încălzeşte sau - ar spune pr. Teofil - dacă te aranjează cu ceva.
În privinţa timpului când, spune AE, omul n-o să mai poată face altceva decât să îşi amintească de trecut, iarăşi are dreptate. Şi parcă, de la o vreme, simt că acea vârstă se apropie tot mai tare. Mă întreb însă dacă surogatele oferite de mass media în ambalaje (tehnologice, ideologice) atractive sunt cu adevărat folositoare şi ziditoare („constructive”). Dacă filmul (în proporţii uriaşe, alarmante chiar, american şi americanizat, croit exclusiv – excepţiile se pot număra pe deşte – pe şabloane) fabricat în studiourile uzinei de vise (the dream factory) - pe care, de mult refuz să-l mai urmăresc - mai este (aşa cum once upon a time – apropo şi de titlul blogului de faţă – reuşea să fie) un refugiu, o artă, o şcoală şi o oază de frumos. În ceea ce mă priveşte, am găsit – thank goodnes for that! - răspunsul şi, pentru ignorarea clipurilor imbecile şi imbecilizante de acum (e doar era lor), nu simt nevoia să cer iertare.
P.S. Semnificativ feedback: de la OC primesc tot felul de clipuri ce condamnă „ecumenismul” unor feţe bisericeşti ortodoxe (inclusiv atitudinea – în opinia fundamentaliştilor – mult prea laxă a pr. Teofil faţă de ne-ortodocşi), iar FD îmi trimite un extrem de interesat short film despre un călugăr francez catolic (=romano-catolic) stabilit o vreme în România, unde vieţuieşte în condiţii aspre, pictează icoane de o rară frumuseţe şi slujeşte – cât timp de află pe pământul României - în ritul bizantin. Limbajul folosit de el (ne cunoaşte foarte bine limba) este absolut remarcabil: o limbă română ce sună - rara avis - firesc şi clar – semn al unei minţi riguroase, bine organizate şi al unei personalităţi cu totul deosebite.
