Friday 5 June 2009

Noblesse oblige

De Hariet Beecher Stowe am aflat prin 1984, o dată cu premiera în România a filmului englez Little Lord Faunterloy, versiunea din 1980 (starring Sir Alec Guiness) a romanului ei omonim. Puştiul era jucat de o dulceaţă de băiat Ricky Schroder, pe care îl văzusem cu vreo trei ani în urmă în The Champ. Tanti Anişoara, bibliotecară la Liceul „Electromotor”, mi-a scris atunci pe cartea proaspăt reeditată a lui Stowe, pe care - pe sub mână - mi-a procurat-o. Nu o mai am, însă mai port în amintire dedicaţia ei: „Lui Marian, cu nădejdea că va iubi întotdeauna frumosul şi adevărul.” Motorul de căutare a citatelor celebre la care m-am abonat îmi găseşte, randomly, acest motto semnat H.B. Stowe: „I am speaking now of the highest duty we owe our friends, the noblest, the most sacred—that of keeping their own nobleness, goodness, pure and incorrupt.” Despre datoria morală a omului (întru păstrarea nobleţii, bunătăţii şi curăţiei sale sufleteşti) vorbea şi Tarkovski: „Indiferent dacă sunt bune sau rele, filmele mele vorbesc, în ultimă analiză, despre un singur lucru: manifestarea extremă a credinţei în datoria morală şi lupta pentru aceasta. Mă interesează un erou care merge până la capăt, fără să ţină seama de nimic, pentru că numai un asemenea om poate izbândi.

...Theodor a încheiat, azi, primul an de şcoală. Împreună cu şapte din cei opt colegi ai lui de clasă a participat la programul artistic pregătit de entuziastul său dascăl. Una din poeziile pe care le-a recitat a fost aceasta: O balanţă-am desenat / Dar de talere-am uitat / O privesc şi mi se pare / Că e litera T mare / Acum scriu cu mult elan: / Theodor, Teofil, Traian. Alături de el, ne dorim să conservăm în noi forever and ever nevoia de a lupta pentru datoria morală la care se refereau, între alţii, şi H.B. Stowe şi Andrei Tarkovski. Şi mai ales să reuşim să-i sădim în suflet zestrea cea mai de preţ pentru un om: dorul de libertate.

Soprana din excavator

4 iunie 2009, ora 21.00: ultima reprezentaţie din stagiune a Corului şi Orchestrei Filarmonicii Banatul susţinută într-o locaţie neconvenţională. După trotuarul din faţa Catedralei Mitropolitane, după malul râului Bega (vizavi de terasa Flora), după Aeroportul Timişoara şi Pădurea Verde (vizavi de Muzeul Satului), a venit rândul unui alt spaţiu în aer liber: platforma sediului DDM (Direcţia de Drumuri Municipale) din Timişoara, care îşi sărbătoreşte, în acest an, 50 de ani de la înfiinţare.

Pe o vreme mai degrabă răcoroasă, un public zgribulit (mult mai numeros dacă afară era mai cald) a urmărit un spectacol de proiecţii video, sunet şi lumină (Drumul muzicii) dirijat de Raymond Janssen (Olanda), cu arii celebre din opere şi highlights din diferite opus­-uri simfonice. Fiecare lucrare a fost prefaţată de un scurt comentariu redactat de cel căruia i-a aparţinut concepţia şi regia artistică (directorul Filarmonicii, Ioan Coriolan Gârboni) şi proiectat un ecran.

Inspirata găselniţă a show-ului: aducerea „la zi” a mesajului muzical prin costume, scenografie, pirotehnie. După momentul inaugural (Uvertura la opera Carmen de Bizet), o Polcă op. 269 de J. Strauss; nu a fierarului, ci a ... picamerului - zgomotoasa unealtă fiind incorporată ca un instrument în orchestră. Pe fondul Rapsodiei române nr.1 de George Enescu câţiva balerini au fluturat un fanion albastru – culoarea hip de când suntem în UE. Un intermezzo din Cavaleria Rusticană de P. Mascagni a făcut trecerea spre ariile lui Verdi: pe sonorotăţile din „Corul sclavilor” din Nabucco nişte muncitori îmbrăcaţi retro (însoţiţi de câţiva măgari aduşi de la zoo) mimau condiţiile de muncă din DDM de acum 50 de ani; în anti-teză, „Marşul triumfal” din Aida a devenit fundal pentru parada uneltelor moderne ale întreprinderii aflate la ceas aniversar. Roabe, escavatoare şi camioane sofisticate s-au perindat prin faţa noastră – unele executând piruete – pentru ca, din cuva unui excavator (tapetată cu o catifea roşie) să iasă, ca o zână albă, soprana Diana Pap, interpretând aria „Regina nopţii” din Flautul fermecat de Mozart. Secvenţa următoare ni l-a adus pe tenorul Marco Borella (Italia) îmbrăcat în costum de muncitor, îndrăgostit (pe notele din O, sole mio de Ed. di Capua) de ... „Regina nopţii”, care, din cuva-balcon îi asculta serenada. Împreună au mai cântat Non ti scordar di me de E. de Curtis. Lied-ul lui Solvejg din Peer Gynt de Grieg a pregătit trecerea spre momentul final: Dansul săbiilor de Haciaturian, în care patru „muşchetari” se luptau cu un ... motostivuitor nervos. Atât de nervos, încât – de senzaţie - se tot ridica pe două roţi şi, asemenea unui dragon, scotea pe nări nu flăcări, ci ... foc de artificii.

La final, tenorul italian a bisat cu „Nessun dorma” din Turandot de Puccini. Pe ultimele note a izbucnit un electrizant fireworks display care, vreo 2-3 minute, a făcut deliciul publicului - al copiilor (ce au primit în dar cisterne şi camioane de jucărie dintr-o roabă) şi al multor adulţi redeveniţi copii în timp ce feeria de lumini colora cerul. Game over.