Ireversibil

Unde se duce muzica atunci când cel ce o interpretează nu o mai cântă? – întrebare de copil citat de personajul harpistei din Prova d’orchestra. Unde se duce un om atunci când încetează cântecul vieţii sale – mai autentic sau mai fals - pe acest pământ? Unde se mută suflul său?

Nu o dată mi-am spus că – în ciuda dorinţei declarate de a rămâne, aşa cum ne îndeamnă şi Brâncuşi, forever young – am încetat să mai fiu copil în clipa în care am început să conştientizez că sunt muritor, că vine – ca-n poemul Chemare, de Romulus Vulpescu şi pus pe note de Adrian Enescu - o vârstă, vine-o vreme / vine-o vamă, vine-o voce care cheamă / cheamă ziua, cheamă ora / cheamă clipa tuturora / cheamă, pleacă, vine, este. Viteza cu care – ireversibil, ca-n Heraclit - vine ziua să coboare discul meu solar / vine ziua să fiu boare, cer şi aer clar / vine ora care doare, scrisă-n calendar este percepută diferit, în funcţie de vârsta noastră spirituală, dar mai ales de elanul din noi. Şi totuşi, ce îmbietor este mitul veşnicei reîntoarceri şi-al timpului reversibil...

All we need is love

Ce neinteresantă este ura, ce fără de appeal e omul care dispreţuieşte la nesfârşit. Devine plictisitor, obositor, sufocant – a real nuisance - contabilizând orice greşeală a celorlalţi. Reuşim deci să fim plăcuţi, interesanţi şi cu appeal în măsura în care ne împărtăşim din (ne conectăm la) acea stare de iubire, de compasiune (străină de îngâmfare şi falsă superioritate), de înţelegere a rostului lucrurilor. Şi poate că - apostolul Pavel, Shakespeare, Cervantes, Dostoievski, The Beatles & comp. au dreptate - sensul vieţii acesta e: deprinderea cu (şi râmânerea în) starea de iubire. Omul care iubeşte este înconjurat de taină pentru că iubirea – spre deosebire de ură – este o taină şi atrage, fascinează. Pe de altă parte, la câtă prostie e pe pământ, la câte prejudecăţi şi răutăţi nici nu e chiar greu să ajungi să urăşti, să răsplăteşti răul cu rău. Dar este cu adevărat o minune să te descotoroseşti neobosit de omizile urii ce te-a năpădit, să încerci să uiţi, să ierţi. Cu atât mai minunat, mai vrednic de admiraţie este cel care mai poate să iubească şi a rămas copil pe dinăuntru. Iubirea – e deja un truism – ne poate salva de ridurile premature, de zbârceala şi sluţenia lăsate de ţinerea de minte a răului, de aducerea aminte a nedreptăţilor şi chiar de frica de moarte. Muzica, Arta - atunci când sunt înţelese ca receptacul al acestei energii tămăduitoare şi izbăvitoare – ne pot somehow consola. Avem, în fine, mare nevoie de iubire fie şi din pricină că, lăsându-ne prea uşor în voia urii sau indiferenţei, sfârşim a ne purta aidoma celor pe care aspru îi judecăm. Scorpiile şi moliile de odinioară îşi retrăiesc – în noile generaţii - vieţile pline de venin. Alte măşti, aceeaşi gamă.
Lucrurile sunt însă mai întortocheate: atunci când iubeşti nu-ţi mai trebuie nimic, iar atunci când n-ai iubire în tine zadarnic o cauţi „în afară”. Astfel, o dată ce ai pierdut-o şi ai înlocuit-o cu ură şi indiferenţă nu-ţi mai rămâne decât să te lupţi cu proprii demoni pe care – conştient sau nu – i-ai crescut la piept.

Întrebare, întrebare

Raluca a ajuns cu bine la Tai Pei (via Bankok şi Hong Kong).
Am revăzut, duminică, Prova d’orchestra – pseudo-documentarul lui Fellini din 1978. la un moment dat, harpista povesteşte (în faţa camerelor de luat vederi) că un copil a întrebat-o: Unde se duce muzica atunci când nu mai e? Numai copiii, spune ea, pun asemenea întrebări. Theodor începe şi el să pună tot mai multe întrebări. Unele sunt puerile şi nu depăşesc zona jucăriilor lui preferate. Altele însă - aşa cum aflăm şi din cântecele Stelei Enache (Întrebare, întrebare) şi ale grupului Canon (Întrebări) - vin din zone înalte, la care nici eu, nici înaintaşii mei n-au ajuns. Bunăoară nu prea ştiu ce să-i răspund atunci când îmi cere să-i explic termeni şi cuvinte desprinse din limbajul liturgic, din slujbele bisericeşti. Ce-i aia „sfinţeşte”? – zice el. Sau: Ce-nseamnă „viaţă”? Aseară, pe când ne întorceam de la cvartetul de coarde, m-a întrebat: Ce-i aia „curăţeşte păcatele noastre”? – auzise această sintagmă în slujba Vecerniei pe care i-o pun seara la stereo, înainte de culcare. Odată l-a întrebat pe pr. Robert ce-nseamnă „preot”. Altădată m-a-ntrebat pe mine ce-nseamnă „catolic” – auzise cuvântul când am vorbit despre Domul catolic, unde mergem la concerte de orgă...Urmează, most likely, să mă întrebe ce-i aia „ortodox”, apoi ce-i aia „protestant" etc. Pfui! Grea treabă să răspunzi la astfel de-ntrebări! Se vede că atinge chestiuni fundamentale, întrebări sfâşietoare ce chinuie oamenii de veacuri, de al căror răspuns („right” or „wrong”) atârna adesea viaţa omului. De cele mai multe ori i-am răspuns cu parcimonie, câtă vreme e oarecum prematur să-i vorbesc despre background-ul în care trebuie situată chestiunea cu pricina. N-aş vrea în niciun chip să-i servesc clişee sau lozinci. M-aş bucura însă dacă aş reuşi cumva să-l ajut să se apere de mulţimea de clişee şi de lozinci care-l vor înconjura, gândind - critic şi autocritic - pentru sine, folosindu-şi creierul. Şi, desigur, bucurându-se de Muzică. Nădăjduiesc să-i devină cel mai bun prieten şi sfetnic. La mai mult nici nu pot spera.

Ignorance rules

Undeva în Piaţa Libertăţii din centrul Timişoarei, Primăria oraşului a plasat recent, pe o linie moartă de tramvai, un vagon de muzeu – primul vagon de tramvai tras de cai, se spune. M-am uitat mai bine pe plăcuţa aurită ce conţine un scurt istoric, prezentat în trei limbi (română, germană şi engleză). Am citit, curios, versiunea în engleză. De la primele cuvinte m-au intrigat câteva inatvertenţe gramaticale. Se mai întâmplă – mi-am zis - şi mi-am continuat lectura. Apoi, pe măsură ce-am înaintat în miezul textului, aveam să descopăr progresiv tot mai multe calchieri din română, o topică străină de specificul limbii engleze şi forme gramaticale ce păreau a fi redactate în grabă de un elev mediocru şi neatent, care niciodată n-a pus preţ pe corectitudinea exprimării. Dar textul nu l-a conceput un elev semidoct, ci o persoană matură, calificată şi plătită pentru acest job.
Constat cu sporită amărăciune că până şi subtitrările autorizate, profesioniste (zice-se) de la filme (la cinema sau la TV) suferă de aceleaşi neglijenţe majore. Limba în care se traduce, e drept, seamănă mai mult sau mai puţin cu româna. Şi poate că ar fi chiar limba română – cea vie, nu cea stâlcită – dacă traducătorii ar ţine seama de false friends, de acorduri şi nuanţe. Who cares about them anyway? Uite că merge şi-aşa. Invazia barbarilor agramaţi (cu diplome de bacalaureat şi chiar de facultăţi de filologie!) s-a generalizat, iar competenţa lingvistică îşi trăieşte agonia. Eminescu e, încă o dată, viu printre noi: Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură, Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii, / Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii, / Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii ăstei naţii! La aşa stăpâni, aşa flecăreală şi aşa exprimare.