Stabat Mater

Seara, la Domul Catolic din Piaţa Unirii, Stabat Mater de Rossini. Ne-a dus cu maşina lui proaspăt cumpărată, Sergiu. Lângă noi a stat dl. Teodor Gabor, fostul meu dascăl de geografie din gimnaziu, pe care-l întâlnim aproape de fiecare dată la concertele filarmonicii. A venit la concertul de la Dom şi Ilie Stepan.

Astăzi (Duminica Iertării) s-a vorbit, în predică, despre acest medicament de mare preţ pentru suflet, care este iertarea. Nu ştiu cum se face că o dată cu înaintarea în vârstă (deci cu depărtarea de vârsta prunciei) se dezvoltă, în proporţii alarmante, ţinerea de minte a răului. Şi de-aici toate relele: acrirea firii, blazarea, scepticismul. O anume consolare şi revigorare găsesc – atunci când nu sunt prea obosit – în compania tinerilor mei elevi, mult prea tineri pentru a stâpâni cu precizie tactica perfidă (bine pusă la punct de grown ups) a răsplătirii răului cu rău. Anyway, probabil că neputinţa omului de a ierta şi de a îndura mizerii este consecinţa rătăcirii şi risipirii sale. Poate atunci când urmăreşti un singur lucru, când ai un ţel (iar acesta este nobil) şi-i rămâi credincios, izbuteşti să ierţi şi să înduri mai bine decât atunci când (te-)ai trădat.

From immemorial times

O rugăciune anonimă zice-aşa: Grant me, o, Lord, the serenity to accept the things I cannot change, the courage to change the things I can, and the wisdom to know the difference. În asta, cred eu, stă secretul: să ştii diferenţa dintre lucrurile pe care le poţi (şi chiar e necesar) să le schimbi şi cele pe care trebuie să le accepţi. Când, atunci, se cade să te împotriveşti? Faţă de ce se impune să protestezi?
Apropo de curaj. Un amic îmi spune că un oarecare jurnalist român ar fi afirmat că într-o ţară ca România îţi trebuie curaj să te declari ateu. El, amicul meu, avea rezerve faţă de afirmaţia jurnalistului iconoclast: De ce îţi trebuie curaj? Cine te persecută dacă te declari, în România, ateu? De bună seamă că nu este vorba despre o persecuţie ca-n vremurile grele, ca-n totalitarism. Declarându-te ateu însă atragi însă atenţia şi huiduielile celor „prea credincioşi”, ceva asemănător cu ceea ce s-a întâmplat într-o dezbatere televizată (emisiunea – difuzată la TVR în 2007 - se numea Între bine şi rău) pe tema icoanelor din şcoli. Printre invitaţii acelei dezbateri se numărau şi „atei” şi „drept credincioşi” (printre ei şi actorul fanatic Dan Puric). În rândul celor dintâi se afla un poet (Florin Iaru) ce a avut de suportat blestemele şi ameninţările unei „drept credincioase” – influenta business woman (Monica Tatoiu). Ei bine, reacţiile violente (violenţă verbală, dar – războaiele civile au dovedit-o din plin – şi fizică, mergând până la exterminare) ale acestor „drept credincioşi” au – pentru mine – reflex debumerang şi, oricum, nu îi onorează pe cei ce le provoacă.
Am vizionat recent un film (Restul e tăcere, de Nae Caranfil) ce reconstituie (subiectiv, desigur, însă cu o preocupare vădită pentru detaliul de epocă) mediul social-politic al primelor două decenii ale secolului XX. La un moment dat, o societate franceză de cinema realizează (oarecum clandestin, fără ştirea autorităţilor româneşti) un film despre Independenţa României (momentul 1877). Dar cu actori evrei - actorii sunt toţi angajaţi la un teatru evreiesc de provincie. Cum subiectul Independenţei României l-a preocupat şi pe tânărul (şi idealistul) regizor Grigore Ursache (în vârstă de numai 25 de ani), vestea lansării filmului franţuzesc nu este bine primită. Cel care se află în spatele proiectului (de anvergură) regizat de Brezeanu, producătorul super-influent (şi super-excentric) Leon Negrescu, dă câteva telefoane acolo unde trebuie şi în câteva ore bobinele francezilor sunt arse fără să fie vizionate în întregime, fără să aibe alt cusur decât acela că, într-un film (de mare forţă) despre un subiect atât de sfânt pentru români, joacă evrei...Pe unde dai, pe unde te-nvârţi, numai ciocniri, harţe şi războaie pe criterii etnice, religioase. Şi, de fiecare dată, duelul (purificarea etnică) poartă „binecuvântarea” divină şi toate atrocităţile se comit with God on their side.
Deunăzi primesc veşti de la monahul Valerian, care mă încurajează, scriindu-mi că – dacă voi arăta răbdare – unii din elevii mei (nota bene: români!) vor putea să capete dragoste faţă de şcoală...Habar n-am care din elevii mei foşti sau actuali au fost / sunt români. Nu m-a interesat asta niciodată. Cum aş putea să stabilesc românismul lor? Şi-apoi, acel patriotism fără emfază – singurul pe care îl înţeleg – este ca şi inexistent. În şcoală, ca şi în societate. Locul lui este luat de atitudini fanatic-populiste, de triumfalism şi ridicole fraze demagogice, de lozincărie.
Probabil că şi aceste conflicte etnico-religioase – ce datează din immemorial times – trebuie acceptate ca atare, ca lucruri pe care – aşa cum frumos grăieşte rugăciunea aceea anonimă - nu le putem schimba şi pace. Restul e tăcere.

Restul e tăcere

Nae Caranfil (E pericoloso sporgersi, Asphalt Tango, Filantropica) îşi lansează zilele astea ultimul film: Restul e tăcere. Am aşteptat din toamna trecută premiera lui. Realizat pe ecran lat (cinemascop) şi cu sunet Dolby, cu o mizanscenă elaborată (decoruri: Călin Papură; costume: Doina Levinţa), o muzică originală de un calibru simfonic impresionant (Laurent Couson), Restul e tăcere aduce a film dintr-o altă lume, dintr-o altă epocă. Faţă de experimentele groteşti ori „minimaliste” en vogue ale confraţilor săi regizori, filmul lui Nae Caranfil pare, la rându-i, un experiment, însă unul retro. Asta poate să însemne sau de bine sau de rău, în funcţie de aşezarea spectatorului pe traiectul stilistic actual. La urma urmei şi filmul Independenţa României (unul din primele lung-metraje de ficţiune româneşti, din 1912) de Grigore Brezeanu (a cărui poveste recenta premieră o pune pe tapet) reprezenta o excentricitate a vremii. Restul e tăcere este, în ce are mai interesant, un imn adus filmului – artă ce încearcă necontenit să se redefinească. Suntem în zona nostalgicului Cinema Paradiso (Tornatore), dar şi în lumea sarcastică a lui The Player (Altman), pentru că, iată, statutul regizorului a fost contestat, minimalizat şi eclipsat de producător(i) încă din zorii cinematografului.
După film am sărbătorit Ziua Femeii alături de Oana & Alex la Pizza Hut. Apoi ne-am îndreptat spre Capitol, pentru o seară Pergolesi (Concertul pt. vioară şi orchestră de cameră), Emanuel Elenescu (Rapsodia română pentru vioară şi orchestră) şi Dimitri Şostakovici (Suita a II-a pentru orchestră de jazz) – conductor: Ilarion Ionescu-Galaţi, solist: Florin Ionescu-Galaţi. Dirijorul (în vârstă de 71 de ani) a pefaţat piesele cu comentariile sale savuroase, interpretând alături de fiul său (violonistul) două piese la ghitară ca bis-uri.
Ne-am încheiat seara la Vaporul, unde Călin şi trupa lui (Pragu’ de Sus) au concertat. Am ascultat astfel câteva cântări folk-rock (între care şi Buchetul de reverii) la masa unde au stat, alături de noi trei, my in-laws, Victor & amicul său, Alex.