Elena: in memoriam

Ioan, amicul meu cinefil - acum capitalist (că stă în capitală) - mă sună ca să-mi ceară informaţii despre un film românesc programat zilele astea la cinemateca bucureşteană în vecinătatea căreia – sentimental şi geografic – locuieşte: Între oglinzi paralele. Şi adaugă: e programat la aniversarea a 60 de ani de la naşterea distinsei actriţe Elenei Albu (†2003), care, sărmana, a murit în timp ce era singură în casă; vecinii au descoperit-o abia după câteva zile de la deces. (Într-un fel, ca în cazul celebrei Jean Seberg). Este, poate, cel mai împlinit rol al ei în cinema.

I-am răspuns prietenului meu că, deşi îl socotesc un film neîmplinit, i-l recomand. Îmi amintesc bine că l-am văzut în chiar anul premierei (ţin minte până şi cinematograful: Victoria se numea, o sală cochetă, elegantă), 1979. Îl asigur că l-am revăzut, de atunci, în câteva rânduri. Şi i-am mai spus că, în ciuda debilităţii „viziunii regizorale” (şi a lozincilor), are câteva atu-uri: imaginea lui Călin Ghibu, scenografia Svetlanei Mihailescu, actorii: Ion Caramitru, Ovidiu-Iuliu Moldovan, Elena Albu, Rodica Tapalagă, Dorel Vişan (la numai trei ani de la descoperirea sa de Dan Piţa în Tănase Scatiu), George Constantin, Forry Etterle şi…Adrian Pintea (în rolul prietenului revoluţionar). În coloana sonoră a acestui film aveam să descopăr cunoscuta arie de Offenbach din Povestirile lui Hoffman. I-am mai spus amicului meu că mai degrabă aş revedea un astfel de film mediocru decât să revăd o „capodoperă minimalistă” post 2000. Am glumit apoi (dar oare să fie doar o glumă?) zicând că, dacă fătul din pântecele maicii sale, la numai trei luni, îşi îmbogăţeşte – zilnic – zestrea de neuroni cu circa 250.000 de bucăţi, în cazul meu se simte dispariţia lor progresivă. Aşa că-i înţeleg foamea de „noutăţi” (a lui şi a altor tineri cinefili), de „minimalisme”, de „experimente” etc. Eu însă nu prea mai am nervi de pierdut, deci încerc să mă păzesc cum pot. De regizori, de critici de film, de filme sau spectacole de teatru ce vor numaidecât să şocheze, să ia totul în răspăr, să dărâme…

Mireasa era în negru

Fapt (aproape) divers: deunăzi, în judeţul Constanţa, o mireasă (în vârstă de 23 de ani) a murit în timp ce se deplasa spre Mamaia la propria-i nuntă, venind de la botezul pruncului ei. Părinţii acestuia tocmai şi-au îmbisericit odrasla, urmând să se cunune şi religios (la trei luni după căsătoria civilă, zice presa) în acea zi.

Ca şi cum tragedia pricinuită de accidentul fetei n-ar fi de ajuns (pentru familie, pentru cei care au cunoscut-o), un preot moralist de la arhiepiscopia locală susţine că deţine explicaţia pentru cele întâmplate: „Este anormal să intri în viaţă contra rânduielilor fireşti. Cununia se face înainte de botez, nu după. Nu poţi să trăieşti fără binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru că este un risc. Creştinismul are legătură directă cu stilul de viaţă, nu poţi să trăieşti împotriva felului în care eşti proiectat. Căsătoria civilă este un simplu act, o relaţie juridică, pe când cununia este un legământ în faţa Domnului.“ … Frumoase cuvinte de învăţătură şi, de bună seamă, folositoare pentru cei ce se gândesc să-şi unească destinele în Biserică. Dar aplicarea lor la situaţia de faţă dă la iveală un Dumnezeu răzbunător şi neînduplecat, ca o sperietoare, ce pedepseşte neobosit pe toţi şi pe toate pentru fărădelegile lor când ţi-e lumea mai dragă. Încă o dată, vasăzică, oamenii trebuie să priceapă că „Dumnezeu nu bate cu parul”, că nerespectarea „rânduielilor strămoşeşti” atrage după sine tot felul de „blesteme” şi „nenorociri”. Altfel spus, prin acel şofer neatent - care (spun ziarele, citând martorii care au văzut accidentul) „a intrat într-o depăşire, deşi nu avea timp suficient pentru a efectua manevra” - a lucrat, ne asigură acest popă, însăşi mânia divină. Iar dacă mirii şi-ar fi pus pirostiile înainte de naşterea copilului lor, riscul unei astfel de nenorociri ar fi fost mai mic (sau n-ar fi existat).

…Ce fericiţi sunt cei care cred că deţin explicaţii pentru orice! Ce simplu pare totul pentru cei care îşi închipuie divinitatea legalist, matematic (însă ignorând ecuaţiile cu necunoscute, numerele iraţionale etc.), care cred că ştiu ce anume să faci şi ce anume să nu faci ca să ajungi teafăr cu maşina de la un punct X la un punct Y…Chiar atunci când şoferul se încadrează imprudent şi prosteşte în depăşiri periculoase, periclitând viaţa altora.