Într-o biserică din judeţ, aflu dintr-un buletin de ştiri, câţiva hoţi au încercat să fure clopotul. Pentru că era prea greu, l-au lăsat baltă şi apoi şi-au văzut de treabă. Probabil s-au apucat să caute o pradă mai uşoară. Foto-reporterul a surprins câteva cadre din biserică. O biserică ortodoxă…tipică. Adică se vedeau atârnate pe catapeteasmă toată gama de „reprezentări populare” stridente, în culori pestriţe, decupate parcă dintr-un basm oriental. Şi, apropo de Orient, pe jos se puteau zări nelipsitele carpete şi covoare persane. La fel de înflorate, de kitschoase. Totul, în acel lăcaş, era uniform. O deplină unitate de gust (sau, mă rog, de lipsă de gust) ce flatează plebea. Sau pe oricine îşi trage „seva credinţei” din gesturi şi culori lacrimogene, sentimentale: un Isus (sic!) purtând coroana de spini pe cap şi având picături de sânge pe frunte, alt Isus (sic!) arătând cu deştu’ spre pieptul transparent, prin care, în stânga, se vede o inimă sângerândă, înconjurată de spini, o Precistă căzută-n rugăciune şi privind fix spre cer etc. etc. etc.
Asta să fie oare „perspectiva evanghelică” a Tradiţiei, ăsta să fie oare canonul (iar nu „stilul”, cum se întâmplă în Apus) care, zice-se, defineşte totul în „Biserica Dreptmăritoare”? Aşa să arate oare „începutul Împărăţiei viitoare”: ca un bazar fără nicio noimă de reprezentări pietiste, care mai de care mai edulcorate? Şi când te gândeşti că la ţară sau în oraşele mici numai aşa ceva întâlneşti, n-ai nicio alternativă…Cum să nu aibă atunci dreptate cei ce spun că în biserică – spaţiu, prin excelenţă, al mărturisirii, al transparenţei, al comuniunii – „ţi se deschid porii”, căci – mai mult decât oriunde altundeva – eşti, cum ar veni, pregătit de primire. Şi nu ţi-e tot una să primeşti o „artă sfântă ce ajunge la formele invizibilului, la viaţa formelor liturgice” sau o „înfloritură sufletească, gest dramatic şi poză” (Paul Evdokimov) pe care ţi le-a pregătit (cu un efort demn de o cauză mai bună) „evlavia populară”. Ori această estetică narativă, anecdotică, se află expusă la vedere în biserici prin îngăduinţa (şi, nu de puţine ori, la îndemnul) preoţilor-parohi şi a mai marilor acestora.
În ceea ce mă priveşte, cred în continuare că există (chiar dacă e greu de găsit) Frumuseţea aceea restauratoare şi hrănitoare pentru suflet, care – spunea autorul Karamazovilor – va mântui omenirea. Cred că poate fi de găsit şi în biserici. Puţinele, foarte puţinele, lăcaşuri de cult – adevărate „daruri ale Bisericii către ochiul uman” (Leonid Uspenski) – care nu au cedat în faţa spiritului popular şi dictaturii vulgului stau mărturie că nu e totul pierdut. Că „înjosirea transcendenţei divine până la nivelul concepţiilor noastre omeneşti” (amplificată abuziv de la Renaştere încoace) nu este totală. Că arta sacră ortodoxă („expresie vizuală a dogmei transfigurării”), un fel de „bufniţă din dărâmături”, nu a murit.
