Dor de şerif

Am ajuns, în cea dintâi zi de noiembrie, la cimitir. Afară, soare, cer albastru şi adieri călduţe. Pietrele funerare (verticale) din „cimitirul nr.1” al urbei, seamănă tot mai puţin cu nişte cruci. Din ce în ce mai neregulate, mai „avangardiste”, fac trecerea spre „noua eră”: aceea a lumii secularizate, fără „locuri de veci”, unde rudele sau urmaşii răposaţilor optează pentru incinerare (iar cenuşa se păstrează sau nu). Aşa cum jerbele de plastic – tot mai pestriţe, tot mai numeroase - sunt semne certe ale zodiei kitsch în care ne aflăm. Oricum, se cuvine a da slavă cerului pentru că nu ne-am rupt – în numele niciunei ideologii sau teologii pietiste şi puriste – de rânduiala cea din strămoşi lăsată, care ne învaţă a pomeni cu dragoste pe cei „adormiţi în Domnul”. Iar pomenirea lor, dacă nu e abandonată din raţiuni pragmatice (ori din nepăsare), ne poate da un sens vieţii, ne poate – doar-doar - înţelepţi. Ceea ce, mai cu seamă în veacul acesta „demitizant”, schimbător şi înnebunitor, nu e deloc puţin…

La Sfânta Liturghie duminicală am ascultat, deunăzi, pericopa evanghelică despre săracul Lazăr şi despre bogatul nemilostiv. Nu ştiu unde anume – în „loc de odihnă” (precum Lazăr) sau în „loc de văpaie” (asemenea bogatului) – se află acum nenea Ţiţi, la al cărui mormânt am fost azi. Nădăjduiesc însă că ultimele clipe (asemenea ultimelor sale zile) i-au înmuiat inima şi l-au apropiat, în chip minunat, de cele veşnice. De pacea şi bucuria celor veşnice. Metamorfoza lui (ca orice metamorfoză întru îmbunătăţire, întru despătimire) îmi grăieşte aşa: scăparea de sub tirania furiilor este o împreună-lucrare, o co-operare a omului cu gândul bun pe care acesta îl primeşte din cer, de undeva. Altfel spus: îndreptarea, vindecarea şi scăparea omului o aduce nu deprinderea politeţii, ci topirea minţii şi a „lucidităţii” (foarte adesea cârcotaşe, doritoare de „dreptate”, însă după standardele precare ale speciei om) în inimă. Inima acestui retired sheriff l-a învăţat, în acea ultimă dimineaţă în care l-am văzut, să facă – dezinteresat - o faptă bună: a luat ibricul meu cu lapte (pentru cacao) şi l-a pus pe foc, la încălzit, deşi putea la fel de bine (motive avea destule) să-l ignore. Şi tot inima l-a învăţat să ierte, să mă ierte. Poate că pornind de la acest episod vom reîncepe dialogul nostru când o să ne reîntâlnim acolo, pe plaiurile sfinte…

Mother & son

picnikfile_QmCwK8
Originally uploaded by May- May

"I don't believe it!"

Sfârşit de octombrie cu zile însorite şi copaci cu frunze ruginii. Şi o vizită pe la două mănăstiri. Am trecut mai întâi pe la Sâmbăta, la fix un an de la punctul terminus al călătoriei pământeşti a Pr. Teofil. Cu o săptămână în urmă fusese parastasul oficial. Au venit atunci mulţi dintre cei călăuziţi de el înspre lumină, din cei care l-au cercetat în timpul vieţii. Printre ei, spune Manu, o singură persoană nevăzătoare…Nu o dată m-am întrebat de ce a fost atât de slabă aderenţa nevăzătorilor la duhovnicia trăită şi predată de Pr. Teofil – categoric, un învingător în lupta cu vămile văzului „din afară” şi un campion al văzului „dinăuntru”. Pe undeva îmi pare că am găsit răspunsul. O parte din problemă o constituie dificultatea deplasării nevăzătorilor, în România. Şi, în general, puţinul interes pe care îl arată pentru slujbele Bisericii, pentru Tainele Ei. Nevăzătorii aceia (doi-trei), tineri de 20-30 de ani, pe care i-am întâlnit acum doi ani la liturghia oficiată în capela din Cluj sunt o excepţie. Sau Ioana de la Cebza. Păcat…

Am ajuns apoi în „sânul lui Avram” aka Mănăstirea Lupşa, mai frumoasă de fiecare dată când o revedem. Când ajungi la Lupşa – nu doar „din lume”, ci venind chiar din multe alte locaşuri monahale – îţi vine să spui, dacă priveşti atent (până înţelegi, cum spunea Brâncuşi), precum bătrânelul simpatic din sitcom­-ul One Foot in the Grave: „I don’t believe it!” Pentru că, stranie întâmplare, ceea ce este adevărat la Lupşa – icoanele selectate pentru catapeteasmă şi pentru a împodobi (fără a încărca) pereţii, eleganţa marmurei şi a gresiei din pardoseală, rafinamentul mobilierului din arhondaric, pangarul, belşugul şi fineţea bucatelor, arhitectura clădirilor, decorul natural - pare (prin comparaţie cu dictatul „evlaviei populare”) neadevărat, de pe altă planetă, ireal. Pare…neromânesc. Ortodoxia, aşa cum este trăită la Lupşa este foarte asemenea creştinismului răsăritean din occident, aşa cum îl vor fi descoperit şi cum îl vor fi trăind convertiţii. Este, oricât ne-am feri să spunem lucrurilor pe nume, ceva de elită. Şi totuşi, spunea un părinte, credinţa este dusă mai departe de evlavia „oamenilor din popor”. Apoi mi-a dat-o ca exemplu pe bătrâna ce, zi de zi, vine pe jos – de peste dealuri – la ei la slujbe (dimineaţa şi seara). Şi nu ajunge niciodată la fix (de întârzieri nu poate fi vorba), ci cu jumătate de ceas înainte, pentru a se pregăti, prin rugăciuni, pentru slujba la care participă…Dar cât de importantă este pentru ea splendoarea icoanelor bizantine, ori eleganţa şi rafinamentul dintr-un lăcaş de cult? Oare cât de mult îşi dă seama că nu vine la o biserică / mănăstire oarecare, ci la o oază de frumuseţe lipsită de zorzoane?