Deunăzi, mai în glumă, mai în serios AE îmi reproşează, parafrazându-l pe Ţuţea, că – atunci când e vorba de aprecierea unui regizor de film - aş judeca lucrurile aşa: „Regizor e Tarkovski; dacă nu e Tarkovski, nu cred în el” ... Foarte departe de adevăr nu e, ce-i drept. Atâta doar că formula stricto sensu (reducţionistă) pe care mi-o impută nu mă împiedică să mă bucur (şi ce mare lucru să te bucuri, încă să te mai bucuri!) de alte câteva sute de filme din acest un secol şi ceva de cinema.
M-am jucat odată şi, largo sensu, am întocmit un power point cu imagini (şi afişe) din peste 500 de filme din toată lumea: de la Griffith, Murnau, Vidor, von Stroheim, Chaplin, Welles, Dovjenko, Eisenstein, Dreyer, Bresson, Bunuel, Bergman, Ray, Kurosawa, Mizoguchi, Ozu, Paradjanov, Abuladze, Mihalkov, Wajda, Zanussi, Forman, Menzel, Demy, Godard, Pollack, Scott, Allen, Alea, Antonioni, Fellini, Renoir, Kusturica, Wenders, Lyne, von Trier, Fosse, Ciulei, Pintilie, Săucan, Piţa, Tatos, Veroiu, Daneliuc, Mungiu şi lista rămâne în continuare deschisă. Filme care trimit spre celelalte arte, şi, uneori (mai mult sau mai puţin explicit), spre „arta artelor” – rugăciunea, care „deschide posibilitatea relaţiei cu infinitul”.
Am rămas la Tarkovski datorită omogenităţii valorice a operei sale, omogenitate şi problematizare pe care nu am mai întâlnit-o la nimeni. Datorită unor teme cruciale care continuă să mă bântuie: relaţia mamă-fiu, tatăl absent, încăpăţânarea de a-ţi urma crezul (datoria morală despre care vorbea), şi last, but not least, mântuirea. Tarkovski a înţeles (cum puţini alţi confraţi ai săi din cea de-a şaptea artă au intuit) şi m-a ajutat să înţeleg că „menirea artei este de a pregăti omul pentru moarte”; că „numai arta, prin şoc şi catharsis, se învredniceşte să facă sufletul omenesc să fie receptiv la bine”.
Aşadar, Călăuza Tarkovski este – pour moi - un vector. Un vector şi nu o lozincă, nu un „bilet de papagal”, nu o teză ideologică sau religioasă, nu concepte şi predici aride. El este „canonul” de limbaj cinematografic (semnificant şi semnificat), the message in a bottle, the truth in a nutshell, dar mai sunt o groază de lucrări „necanonice”, complementare, în care găsesc multă bucurie, de „butelcuţe” în care sunt pitite raze de lumină şi adevăr. Pentru mine însă, partea cea mai frumoasă a lucrurilor e că – dincolo de capriciile propriei mele sensibilităţi şi limitelor pricinuite de gusturile pe care mi le asum – această necunoscută, acest Δx („necanonic”, „apocrif”) are valori infinite. Este asemenea sintagmei (poate cea mai frumoasă) de la sfârşitul Evangheliei lui Ioan: „Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris.”
