Episodul Pieta, un fel de intermezzo...În zilele acestea trei (de vineri până duminică) - parcă now, more than ever - calendarul Bisericii îl invită pe om să pună-n balanţă ce şi cum devine chestiunea morţii şi a vieţii. Prilej pentru întrebări cârcotaşe, iscoditoare, ce vor răspuns concret, inteligibil, „ştiinţific” la întrebarea cine a fost The Big Brother al acestei lumi între momentul în care Hristos Şi-a dat Duhul pe cruce (rostind „Săvârşitu-sa!”) şi clipa când „catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat, mormintele s-au deschis şi mulţime de trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat”. Sau ce va fi fost în sufletul Celui care, „în ceasul al nouălea a strigat cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani?” Întrebări, ca multe altele, fără răspuns. Pentru Biserică, acestea (şi cele asemenea) sunt taine de nepătruns cu mintea. Iar vieţile noastre se definesc în funcţie de felul în care trăim în aceste taine; de felul în care putem face diferenţa între taine şi mistere; de felul în care rezistăm pârjolului adus de spiritul critic („deconstructivist”, „demolator de mituri”) în acţiune. En fin, de felul în care mai putem să subscriem cuvintelor îndurerate pe care Călăuza lui Tarkovski (în Stalker) le adresează celor doi nihilişti (Scriitorul şi Profesorul) pe care i-a adus în Zonă: „Nimic nu le-a mai rămas oamenilor! Era singurul loc unde puteai să vii atunci când nu mai aveai nicio speranţă...Doar aţi venit aici!...De ce distrugeţi credinţa?” Ce reprezintă Zona? Locul unde se află „comoara cea mai de preţ”, unde este inima Călăuzei („Tot ce e al meu e aici. Aici e libertatea, fericirea, demnitatea mea. Dincolo de sârma ghimpată mi-au luat totul...”) Încăpăţânarea Călăuzei de a rezista pârjolului adus de spiritul critic, de a duce oameni acolo - în profida faptului că „...nimeni nu mai crede, nu numai aceştia doi. Pe cine să mai duc acolo? Dar cel mai cumplit lucru este că nimeni nu are nevoie de camera aceea. Strădaniile mele sunt zadarnice...” – este semn că Hristos e cu noi „în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Filmul lui Tarkovski – răscolitor, uimitor, luminos – este doar invitaţia către Zonă. Specatatorii săi de ieri, de azi şi din totdeauna sunt chemaţi şi la un fel de orienteering întru aflarea Zonei şi învierea credinţei. Pentru că, nu-i aşa, the show must go on chiar şi după stingerea ultimelor cuvinte din generic: Конец Фильма.
