Seara am mai ajuns la un concert la Sinagogă: Mozart (Eine Kleine Nachtmusik; Laudate Dominun), Händel (Messiah, Dixit Domine, Ombra mai fu), Torelli (Concertul pt. trompetă şi orchestră în Re major), Leclair (Sonata nr.3 pt. vioară şi orch.). Theodor, pe drumuri de la ora şase dimineaţa, fără somnul de după-amiază şi cu un follow up după şcoală, a ajuns direct în neobişnuitul spaţiu de concert epuizat. Când ni s-a alăturat şi Raluca, a spus: „Mama, îmi pică căpşorul.” După care a dormit cu capul pe umerii noştri până la final.Listening to Christian music in a Sinagogue (even if a deconsecrated one) is a bizzare experience – I couldn’t help thinking during the concert. Când am ieşit în stradă l-am recunoscut, între siluetele care se îndepărtau, pe Allan Farrar, un dascăl englez pe care l-am cunoscut prin 1993, când m-a ajutat la o traducere în engleză. Allen a dat glas gândului meu pricinuit de cadrul armoniilor de toamnă pe care tocmai le ascultasem. Am stat mult de vorbă în acei ani când am fost fascinat de felul nonconformist în care-şi ţinea Allan orele (geografie, istorie etc.). Şi de cinefilia lui. Dintr-una-ntr-alta, ţin minte că am ajuns să vorbim despre religie. Nu citisem pe atunci Patericul, nici Filocalia, nici Biblia desigur, nu-l descoperisem încă pe Steinhardt, însă m-a nedumerit (ăsta e cuvântul) atitudinea lui tranşantă (habar n-am ce-o fi gândind acum) faţă de credinţă, de Dumnezeu. Cuvintele folosite de el: „I’m an atheist” îmi sună încă-n urechi. Asta spunea şi guru VL, cel care mi-a deschis apetitul pentru world literature & classical music. Nu puteam înţelege atunci, nu pot înţelege nici acum uşurinţa cu care se declară cineva ateu. Pentru mine această „identificare” nu poate fi decât extrem de dureroasă, de zdrobitoare.
