Waiting 4 Godot

În Sfârşitul nopţii (1983, regia: Mircea Veroiu) regăsim o Romanie in its early 1980s, dar altfel decât o portretizează (retrospectiv) Cristian Mungiu în 432 (2007). O cameră dintr-un cămin studenţesc de fete. Una dintre ele (Sanda) se machiază în faţa oglinzii (deasupra căreia se află un poster mare cu doi ochi in close up) şi îi spune colegei sale, Dana, care stă pe pat: „Dragă, eu mă topesc. Nu ştiţi nimic, n-aţi văzut nimic.” „Şi cum, nu trebuia să te-ntâlneşti în seara asta cu procuroru’ ăla?” - întreabă ingenuu Dana. Procuroru’, devotat meseriei, a cam întârziat la întâlniri. Sanda nu vrea să-l mai aştepte. Dana însă are vocaţia aşteptării. Se oferă să-i dea colegei ei să citească o carte. „Da? Şi la 35-40 de ani ce-o să fac? N-o să am timp să tot citesc? Hai, pa!” Ceva mai târziu, spre finalul filmului, Sanda se oferă să i-l cedeze Danei pe procuror: „Aşteaptă-l tu, dacă vrei. Crezi că merită?” – o întreabă, emancipată, Sanda. „Cred. Chiar foarte tare.” Sanda se pregăteşte să plece la o nouă întâlnire: „Nimeni nu merită. Îţi spun eu. Plec. Că-ntârzii şi nici pe mine n-o să mă aştepte cineva la nesfârşit.” „Dar tu crezi că merită?” „Ce să merite?” „Să te-ntâlneşti cu cineva – continuă retoric Dana - care nu te-aşteaptă până vii, la nesfârşit.”
Revăzut, filmul lui Veroiu a avut gust de madlenă proustiană. M-am întors în timp cu 26 de ani, când l-am descoperit întâia oară. Era pe 4 iulie, ziua când am dat examenul de treaptă la matematică, pentru a intra la liceu. Fericit c-am ştiut (am rezolvat chiar o problemă de geometrie plană despre o prismă cu baza trapez neregulat pentru câţiva din ceilalţi elevi prezenţi în sală cu mine) am hotărât să merg la film, la cinema Timiş. Pe atunci dusul la cinema era – pentru mine - prilej de sărbătoare. Desfiinţarea treptată a cinematografelor şi apariţia repertoriului de tip mall aveau să mă lecuiască de sala de cinema. (Dar nu şi de bucuria de a revedea filme). În acea zi însorită de început de iulie am văzut acest film alb-negru „de actualitate”, pe care memoria afectivă l-a păstrat viu până l-am revăzut, în anul 2006.
Între timp, Veroiu (după ce a mai regizat vreo trei filme interesante: Să mori rănit din dragoste de viaţă, Adela, Umbrele soarelui şi alte trei din categoria flop), a plecat – via France - în lumea celor drepţi. Gheorghe Visu a mai făcut câteva roluri bune în cinema (Să mori rănit din dragoste de viaţă, Faleze de nisip, Cei care plătesc cu viaţa, Unde la soare e frig, Balanţa, Terminus paradis) şi teatru, iar în ultima vreme e mare vedetă de telenovele (alături de alţi mari actori de teatru care au nevoie de brânză, iar brânza-i pe bani); l-am văzut pe viu anul trecut într-o montare la TNT: Barrymore. Mircea Diaconu a mai jucat şi el, înainte de 1989, în parodiile Zâmbet de soare şi Secretul armei...secrete (pe lângă alte câteva roluri cu priză la public, gen şoferul de taxi din Buletin de Bucureşti şi Căsătorie cu repetiţie, în Promisiuni etc.). După 1990 continuat să joace la Teatrul Nottara (unde a ajuns director) şi a fost cap de afiş în două filme româneşti realizate după tiparele americane de gen: Asphalt Tango şi Filantropica. A mai apărut şi-n Legături bolnăvicioase şi-n Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, însă îl reţin mai ales din Corul pompierilor (de Mungiu) şi din Fii cu ochii pe fericire (unde a jucat alături de Dragoş Pâslaru). Acum face politică şi, de câteva luni a ajuns demnitar. Mariana Buruiană, după ce a apărut în Să mori rănit din dragoste de viaţă, Melodii la Costineşti, Hanul dintre dealuri, Figuranţii, Drumeţ în calea lupilor, Domnişoara Cristina sau în teatrul TV Ciuta (alături de Dragoş Pâslaru), în câteva remarcabile piese de teatru (am văzut-o prin 1993 pe scena TNT în Visul unei nopţi de vară în regia lui Liviu Ciulei, cu Teatrul Bulandra), s-a retras din lumea teatrului şi filmului. Ion Vâlcu a jucat încă trei roluri interesante (în Semnul şarpelui, Secvenţe, Faleze de nisip) după care a dispărut complet. Vasile Muraru s-a înhăitat cu Nae Lăzărescu şi în lumea revistei (cabaretului) a rămas. Constantin Brânzea a mai apărut în Întoarcerea din iad şi Ringul. Magda Catone (după Imposibila iubire şi Prea cald pentru luna mai) a mai jucat – post 1990 – în Balanţa, Rămânerea, Casa din vis, E pericoloso sporgersi şi mai ales Zapping. Dar majoritatea o ştiu din reclamele TV pe care, fără număr-fără număr, le-a făcut la detergenţi. Radu Vaida (excelent în Aşteptând un tren) a dispărut complet din peisaj. Operatorul Doru Mitran, înainte de a trece la „filme alimentare” şi a deveni film producer, a mai filmat magistral: Aşteptând un tren, Adela, Declaraţie de dragoste, Pădureanca, Unde la soare e frig, Dreptatea şi Balanţa. Muzica lui Adrian Enescu avea să-mi fie the hook peste doar un an, când vizionat întâia oară Concurs-ul lui Dan Piţa...Moi même aveam să mă transform treptat în...blogger-ul de azi.

Puterea bunătăţii

Realizat în, poate, cea mai fastă perioadă creatoare a lui Mircea Veroiu, Sfârşitul nopţii (1983), aduce în cinematograful românesc al anilor 80 un plus de spontaneitate şi autenticitate în raport cu experimentele calofile care îi compun opera. Stilul laconic - „minimalist” avant la lettre – de aici este însă sugestiv. Imaginea în alb-negru (Doru Mitran) şi decorurile (Andrei Both) compun inspirat atmosfera unui Bucureşti al anilor 80 pe cât de ademenitor, pe atât de năucitor: şantiere, baruri şi discoteci, camere din cămine de nefamilişti (ca-n viaţă sunt figurile personajelor din planul secund, jucate de: Constantin Brânzea, Magda Catone şi – în contre-emploi – Vasile Muraru) şi birouri de magistratură de pe pereţii cărora veghează portretul lui Big Brother-Ceauşescu, străzi la ore de vârf. Dinamică sau melancolică, muzica lui Adrian Enescu (feat. Aurora Andronache) înnobilează imaginea şi întregeşte povestirea.
Aşadar, dintr-o dubă de Miliţie, sub privirile atente ale gardienilor, coboară nişte deţinuţi. Scena este urmărită de sus, de la fereastra biroului său, de către un tânăr procuror, Matei (Mircea Diaconu, care-şi compune rolul - ce aminteşte de doctorul Irod din Mere roşii, de comisarul Toma din Actorul şi sălbaticii – cu aceeaşi discreţie, inteligent şi fără emfază). Revine apoi la ale sale: studiază nişte fotografii de la locul unui recent accident de circulaţie. Un tânăr vatman, Toma N. Gheorghe, (Gheorghe Visu), este învinuit că a omorât un pieton care – pe zebră! – i-a sărit în faţă. În acelaşi birou, un magistrat senior (Ion Vâlcu) cere unei dansatoare, Zamfira Dumitru (Adriana Şchiopu) să dea o declaraţie în legătură cu orgia la care, împreună cu trei „cetăţeni străini”, a participat. „Păi ce să mai ştiu? Eram aşa matoală...Cum, să scriu tot? Dom’le, io v-am spus, poate nu s-o fi-nţeles. Io n-am talent la scris. Io dansez.” întreabă ea şi vârstincul procuror zâmbeşte pe sub mustaţă, în timp ce-i soarbe din ochi decolteul provocator.
Ancheta din povestea scrisă de Marian Iordache este doar revelatorul unor caractere – vezi expresivele portrete de delicvenţi conturate de Răzvan Vasilescu şi Radu Vaida ori miliţianul interpretat de Petre Tanasievici – şi nu „vioara întâi” a naraţiunii. Pentru că nu contează atât „prinderea” culpabilului, cât privirea încăpăţânată a unui apărător al legii – un magistrat aflat la începutul carierei - asupra „jocului secund” al întâmplărilor. Veroiu nu este interesat să aducă pe ecran un erou justiţiar perfect, ca-n producţiile de serie cu somisari ori cu miliţieni politruci. Magistratul său e mai degrabă un tip vulnerabil, cu îndoieli şi o viaţă sentimentală – at best - „în curs de împlinire”. Vulnerabil este şi personajul Danei (ingenua şi răbdătoarea colegă de cameră a fetei pe care o curtează Matei) jucat de Mariana Buruiană. Dar poate că puterea lor (şi forţa lor de convingere) stă tocmai în această bunătate care-i face umani şi naturali.
Convins că inculpatul (vatmanul al cărui caz îi fusese repartizat) este de fapt nevinovat, procurorul Matei - în numele unei dezinteresate solidarităţi (Toma este venit, ca şi el, de la ţară la oraş, mai mult chiar: dintr-un sat învecinat) - e gata să-i ofere sprijinul. Ca atare, refuzând să fie orb (ca-n proverbiala expresie despre oamenii legii) sau indiferent, procurorul amână pronunţarea şi caută probe la dosar care să-l dezvinovăţească. „La puşcărie se poate ajunge foarte uşor, nu trebuie ajutat” – i-o retează el colegului său mai în vărstă, care - ramolit, blazat şi rob al unui osificator instinct de conservare – nu-i înţelege răbdarea. Năucit de situaţia în care se află şi de ritmurile citadine - fiind în cercetări, Toma a rămas fără job, cu perspectiva arestării - acest anti-erou (frate bun cu Puştiul din Faleze de nisip, jucat tot de Gheorghe Visu) începe să presteze munci „la negru” pentru dubiosul domn Gianny (Cornel Patrichi). Această eminenţă cenuşie din lumea interlopă bucureşteană îi promite „scăparea” contra unui infracţiuni: furtul unor valoroase clasoare de timbre din casa unui bătrân colecţionar. Procurorul însă e pe urmele lui Toma şi îl surprinde pe vatman chiar în clipa când – încă inocent – se pregăteşte să dea prima spargere. Speriat, fuge de la locul faptei (pe care n-a mai apucat s-o comită) şi, la capătul unei palpitante urmăriri prin centrul Bucureştiului, accidentul care a declanşat intriga se repetă: în goana lui, tânărul vatman sare în faţa unei maşini la un colţ de stradă - spre disperarea şoferului acesteia – şi are aceeaşi soartă ca victima sa.
În coda filmului (singura secvenţă în culori, amintind – prin acest procedeu – de finalul color, din altă lume parcă, din Andrei Rubliov), urmăritul şi urmăritorul se plimbă în tăcere pe malul iazului „cu salcia strâmbă” unde vor fi mers cândva amândoi la scăldat. Te desparţi apoi de filmul lui Veroiu convins – pentru o clipă – că vorbele lui Schiller au devenit realitate: „Există două mari virtuţi. O, de-ar fi de-a pururi unite: bunătatea mereu puternică, puterea mereu bună”.

Omul din om

Tarkovski îşi începe jurnalul său (Martirolog) cu gândul la Dostoievski. Voia să facă un film despre omul Dostoievski, despre personalitatea sa, despre Dumnezeul şi despre demonul său, despre opera sa. N-are nici un rost să-i ecranizezi romanele, spunea el. Se gândea la Anatoli Soloniţân (pe care îl distribuise în rolul pictorului de icoane Andrei Rubliov): „Ar face un Dostoievski minunat”. Dar, „deocamdată trebuie să citesc. Tot ce-a scris Dostoievski. Tot ce s-a scris despre el; şi filosofia rusă – Soloviov, Leontiev, Berdeaiev etc.” Atunci, în 30 aprilie 1970, Tarkovski scria că proiectul dedicat marelui scriitor rus ar putea deveni însuşi sensul a ceea ce voia să realizeze în cinema. Ceea ce avea regizeze ulterior (continuând ceea ce a început: Compresorul şi vioara, Copilăria lui Ivan, Andrei Rubliov): Solyaris, Oglinda, Stalker, Nostalghia, Sacrificiul va demonstra că a rămas credincios acelui braiwave din ultima zi de aprilie a anului 1970.
De Dostoievski (pe care l-am descoperit în clasa a IX-a) mă leagă, între altele, „pluralitatea vocilor şi conştiinţelor autonome şi necontopite” (Mihail Bahtin), eroul rupt de tradiţiile culturale şi dezrădăcinat, fără legături cu pământul (care însă leagă raporturi neobişnuite cu ideea), dedublarea ideii şi „omul din om „ pe care l-a zugrăvit cu atâta forţă. Suntem aproape de Pavel: „...nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Rom. 7.19) pentru că „totul în viaţă constituie un dialog, o controversă”, căci „relaţiile contrapunctului din muzică nu sunt, în fond, decât o varietate a ceea ce numim în mare relaţii dialogale” (Bahtin).