Friday, 16 November 2007

Călăuza sau neputinţa mărturisirii

Există vreo secvenţă de film, vreun film întreg care să lase peste timp, mai mult decât altele, urme adânci în memoria unui cinefil? Există un film care să rămână mereu actual? Vor fi fiind, probabil, mai multe, din sutele de filme văzute de-a lungul anilor. Unul dintre ele este, cu siguranţă, SF-ul (cu sau fără ghilimele) Stalker / Călăuza de Andrei Tarkovski. O pot confirma atât cei care îl gustă (iar unii chiar îl adoră) pe Tarkovski, cât şi cei (încă) neprieteni cu universul său, intrigaţi de lentoarea ritmului, de absenţa elementelor ce asigură succesul unui film: acţiune, umor, violenţă, speranţă, nuditate, sex, happy ending.

Este Călăuza un film fantastic (fără ghilimele)? Este, dar în accepţia pe care cuvintele lui Dostoievski o dau noţiunii: „Fantasticul este tot una cu realul; fără real nu există fantastic.” Întâlnim, în Călăuza, acel fantastic despre care scria şi Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii, care „nu amăgeşte şi nu duce pe alte tărâmuri ale iluziei, care nu e simplă schimbare de decor: fantasticul credinţei. Care nu tăgăduieşte realitatea, ci o transcende; care nu trebuie să iasă din camera galbenă pentru a o părăsi; care nici nu e fantastic pentru că nu distrează mintea cu un alai (o comedie) de alte lumi posibile tot neesenţiale, ci o solicită să se concentreze asupra realităţii; care nu stupeface ştiinţa, ci transfigurează lumea şi metanoizează eul. ”
Aşadar, de ce acest film şi nu altul? Pentru că nicunde altundeva la fel de pregnant ca la Tarkovski (şi, desigur, la Igmar Bergman – vezi Nattvardsgästerna / Lumină de iarnă, Såsom i en spegel / Prin oglindă, Tystnaden / Tăcerea sau la Louis Bunuel – Nazarin şi Viridiana, la câteva filme de Antonioni), cu deosebire în Stalker, nu doare la cote paroxistice neputinţa omului modern (a „omului recent”) de a mai crede (transfigurând lumea) şi de a se mărturisi (metanoizându-şi eul). Dar mărturisirea se leagă de credinţă, ori în plină eră deconstructivistă, omul şi-a sporit rezervele de scepticism şi crede numai asemenea Scriitorului din film: „Conştiinţa, remuşcările, toate acestea nu sunt decât născociri ale creierului...Cine ţi-a spus că aici se petrece ceva? Ai văzut vreun om care să fi plecat fericit de-aici?” Toată odiseea din Zona lui Tarkovski întru aflarea fericirii nu este decât o pregătire (eşuată) pentru cea mai importantă clipă din viaţa unui om, clipa când „omul nu trebuie să spună nimic, ci doar să se concentreze, să încerce să-şi amintească întreaga viaţă trăită”, pentru că „atunci când un om se gândeşte la trecut, devine mai bun”.
Pe aici ar trebui poate căutată şi „cheia” şaradei lui Tarkovski: ajunşi – o dată cu personajele Scriitorului şi Profesorului - în pragul Camerei din Zonă, unde se spune că „dorinţa cea mai arzătoare, cea mai sinceră, cea mai chinuitoare se va împlini”, Călăuza ne aşează înaintea inevitabilei întrebări: Cine suntem noi? Cum am reacţiona noi înşine dacă cineva, o „călăuză” pe care o suspectăm continuu de ipocrizie (şi pe care ne-am imaginat-o cu totul altfel: „ciorapi de piele, un echipament impresionant din piele neagră, o înfăţişare de zmeu”) ne-ar spune: „Trebuie doar să...credeţi”? Ne-am eschiva, asemenea Scriitorului, căruia i se pare ruşinos să îţi revezi întreaga viaţă? „Mă îndoiesc că voi deveni mai bun dacă îmi amintesc întreaga viaţă...” spune el cu trufie, şi continuă: „Nu-ţi dai seama ce ruşinos este? Te înjoseşti, te rogi, implori...Nu vreau să torn în capul nimănui mizeria care s-a adunat în mine, ca apoi să mă spânzur. Mai bine mă alcoolizez în căsuţa mea împuţită. ” Sau poate am recurge la metode extreme, precum Profesorul, care a venit în Zonă pregătit, dar nu sufleteşte, ci cu o bombă de 20 de kilotone, pentru că vrea să arunce în aer „această blestemăţie” ce „poate să încapă oricând pe mâini răuvoitoare” şi „nu poate aduce fericire nimănui”. „Blestemăţia” nu va fi totuşi aruncată în aer datorită Călăuzei, „parazitul ipocrit” (considerat de Scriitor un „debil mintal”), care, cu buzele amare de lacrimi (şi sânge), rosteşte parcă nu doar pentru Scriitor şi Profesor, ci pentru toţi cei care îi privesc nepăsători zbaterea: „Nimic nu le-a mai rămas oamenilor...Era singurul loc unde puteai să vii atunci când nu mai aveai nici o speranţă...De ce distrugeţi credinţa?”
Ce este, la urma urmei, Zona (sau „camera galbenă”, în exprimarea lui Steinhardt)? O spune chiar Tarkovski, în cartea sa Le temps scellé: „Zona nu simbolizează nimic, nimic mai mult decât ceea ce este în filmele mele. Zona este Zona. Zona este viaţa, iar omul care trece prin ea se zdrobeşte sau se păstrează. Totul depinde de simţirea propriei sale demnităţi, de capacitatea sa de a discerne esenţialul de ceea ce nu este.” Dacă Tarkovski are dreptate, avem nevoie, mai mult decât oricând, de o Călăuză care să ne ajute să prefacem în vis mizeria care s-a adunat în noi, care să ne ajute să discernem, în acest climat de zapping generalizat şi de revendicare a tuturor libertăţilor, ceea ce este cu adevărat important de derizoriu.

4 comments:

chrysallidis said...

am revazut filmul, sentimentul de tristete ce mi-l lasa devine din ce in ce mai puternic odata cu trecerea anilor. n-am reusit sa il mai vad decat fragmentandu-l. si m-am intrebat ce-i zona. m-am gandit la altceva. si m-am gandit la felul in care functionam defectuos in viata si asta in cele mai multe cazuri doar din frica de a face drumul pana la capat.

e un film ce tulbura, inca.

saskiul said...

pentru mine, STALKER este un film ce se potriveste manusa cu vremurile anapoda pe care le traim. surprinde extraordinar o lume in deriva, o lume intr-o stare de criza. care (vezi Dostoievski, vezi Steinhardt et comp.) este un prilej nemaipomenit de cernere, de analiza, de curatire, de - in ultima instanta - desavarsire. tristete si tulburare? da si nu. da, pentru ca "nimeni nu mai crede, nu numai acestia doi" (zice Calauza), pentru ca fetita lui e infirma (nu poate merge), pentru ca binele sta la umbra raului. dar a fost candva altcum? tulburare si respingere doar daca ne raportam la decorurile si culorile roz-bombon din productiile in serie made in Hollywood, la cliseele servite pe tava in telenovele etc. altminteri, filmul lui Tarkovski (intreaga sa opera) este, cred, un prilej de rara (rarisima) incantare, autocunoastere si imbunatatire. si, da, exercitiul Zonei este o lectie de curaj, de infrangere a fricii, de autodepasire si deprindere a demnitatii.
multumesc pentru comentariu. te mai astept.

chrysallidis said...

tristetea vine mai ales pentru ca simt ca drumul ales de lumea in care traim e departe de cel propus de tarkovski. tulburarea vine dar nu e insotita de respingere, e incercarea de a intelege cat mai mult din universul acela. indeamna la reflectii. m-am gandit de dimineata vazand ultima parte din el, daca zona si mai ales camera unde se implinesc dorintele (doar cele care ne definesc cel mai bine)nu pot fi un fel de subtitut al camerei sufletului. sa coboram in noi insine, e si asta un indemn. poate camera sufletului e doar premergatoare camerei din zona.
multumesc si eu pentru raspuns si felicitari pentru articolele scrise.

saskiul said...

asa e, "universul acela" din opera tarkovskiana imbie la intelegere (a ta, a lumii in care te misti), la reflectie. intre Zona si camera sufletului desigur ca exista un corespondent apropiat, doar camera din Zona poate fi si Altar - uitat, parasit, intr-o biserica parasita si intr-o lume "fara Dumnezeu" in care totul e plictisitor si mai toti sunt batrani. Zona, camera din Zona reprezinta o chemare la fel de puternica precum e chemarea din camera sufletului fiecaruia dintre noi, atunci cand suntem pregatiti sa o ascultam...