Provocarea culorilor - Tini zabutykh predkiv / Umbrele strămoşilor uitaţi

Umbrele strămoşilor uitaţi (regizat de Sergei Parajanov, după o scriere de Mihail Kociubinski, şi recunoscut - încă de la premiera sa din 1965 - drept o nouă capodoperă a cinematografului ruso-ucranian, de talia celor produse de Eisenstein si Dovjenko) are un story căt se poate de simplu: la începutul secolului XX, într-o comunitate primitivă din Ucraina subcarpatică cu rezonanţe universale, un tânăr ţăran, Ivan, se îndrăgosteşte de Maricika, fata celui care i-a ucis tatăl, dar se căsătoreşte cu Palanga, o femeie care face vrăji. „M-am îndrăgostit de povestirea lui Mihail Kociubinski – afirma regizorul - pentru simţul naturii, al frumosului, al armoniei şi al nemărginirii pe care îl degajă.”

Parajanov (pe care Federico Fellini îl considera „unul din marii magicieni ai cinematografului”, iar Andrei Tarkovski îl admira pentru gândirea sa, pentru dăruirea cu care iubea frumosul şi se păstra mereu liber înlăuntrul viziunii sale) a fost un pictor, muzician şi poet al cinematografului de origine armeană, dar născut în Republica Gruzină. În Umbrele... Parajanov divulgă divulgă o uluitoare libertate stilistică, folosind culoarea (director de imagine: Iuri Ilienko) într-un mod provocator, cu bogate valenţe psihologice. Astfel, când Ivan si Maricika (un fel de Romeo şi Julieta carpatini) se întâlnesc prima oară, copii fiind, culoarea predominantă este albul zăpezii, sugerând inocenţa lor (trimiterile spre universul tarkovskian din Copilăria lui Ivan, realizat în 1962, sunt evidente). Verdele primăverii domină iubirea lor adolescentină. Imaginea monocromă şi nuanţele sepia sunt folosite pentru a caracteriza suferinţa lui Ivan. Culoarea reapare tumultuos – deşi pentru puţină vreme – după întâlnirea cu Palanga; cum relaţia lor este nefertilă, imaginea abundă în tonuri autumnale, cenuşii. Cadrele monocrome revin în secventa agoniei lui Ivan, iar în momentul morţii sale universul apare pictat parcă suprarealist în roşu şi albastru. Efectul scontat al coloanei sonore (muzica: Miroslav Sorik) şi al culorilor (dar şi al distorsionărilor şi dislocărilor optice) este de a destabiliza percepţia spectatorului. Astfel, „povestea lui Parajanov operează nu la nivel narativ, ci mitologic, arhetipal, ea însaşi fiind un arhetip al vieţii. Tinereţea evoluează ciclic de la inocenţă la experienţă şi apoi la solitudine şi moarte. Aceasta este „umbra strămoşilor noştri uitaţi”: motivul arhetipal care depăşeşte şi transcende identitaltea individuală.” (David A. Cook)

Ecourile entuziaste nu au întârziat să apară: cinefili şi cineaşti deopotrivă au remarcat bucuria în faţa vieţii pe care Umbrele strămoşilor uitaţi o transmite, înţelegerea pentru suferinţa, iubirile şi căderile oamenilor. S-a vorbit, în legătură cu opera lui Parajanov (punctată de capodopere precum Sayat Nova / Culorile rodiei, Ambavi Suramis tsikhitsa / Legenda fortăreţei Suram, Arabeskebi Pirosmanis temaze / Arabesc pe o temă de Pirosmani) despre un cinematograf poetic în care povestea (dacă există) nu reprezintă decât „ramurile unui copac pe care se deschid, ca nişte frunze, planurile, colajele pe bază de figurine, flori, veselă, costume, fiecare colaj al său – scria Alexandr Lavrin - constituind un mic univers în sine, un film desăvârşit.”