Un Buñuel mai puţin sardonic - Nazarin

„Dacă pentru alţii ideea de fericire constă în a visa la bogăţie, pentru mine fericirea înseamnă să visezi la sărăcie, să-ţi imaginezi ceva şi mai cumplit atunci când dai de greu...” - este principiul de viaţă după care se călăuzeşte Nazarin, un tânăr preot sărac dintr-un orăşel mexican subdezvoltat de la începutul secolului XX, care încearcă să trăiască după modelul lui Iisus. Pentru că ajută nediscriminat prostituate, hoţi şi cerşetori este, în cele din urmă, condamnat şi acuzat pe nedrept (de Biserică şi poliţie) de fapte pe care nu le-a săvârşit. Concepţia personală despre creştinism a eroului (modelată după morala evanghelică) îl face să se opună – asemenea lui Hristos – clerului şi societăţii bigote. Nazarin (interpretat de Francesco Rabal, cunoscut din filme de referinţă, precum Viridiana sau L’Eclisse / Eclipsa) urmează astfel marea tradiţie a spaniolilor nebuni, iniţiată de Cervantes. „Nebunia lui – arăta Octavio Paz - constă în faptul că ia în serios marile idei şi cuvinte şi încearcă să trăiască apoi potrivit lor.” Filmul lui Buñuel (inspirat dintr-o scriere de Benito Pérez Galdós şi distins la Cannes cu „Marele Premiul al Criticii Internaţionale”, în 1959) aduce în discuţie asumarea până la capăt a unui ideal – idealul renunţării la sine întru ajutorarea aproapelui. Ne aflăm, cu Nazarin, în chiar miezul problematicii tarkovskiene de tip soteriologic. Să nu uităm că autorul Călăuzei (care situa acest film, alături de Journal d'un curé de campagne / Jurnalul unui preot de ţară de Robert Bresson în topul preferinţelor sale cinematografice) spunea: „Indiferent dacă sunt bune sau rele, filmele mele vorbesc, în ultimă analiză, despre un singur lucru: manifestarea extremă a credinţei în datoria morală şi lupta pentru aceasta. Mă interesează un erou care merge până la capăt, fără să ţină seama de nimic, pentru că numai un asemenea om poate izbândi.”

În viziunea lui Buñuel (notoriu pentru experimentele sale suprarealiste realizate împreună cu Salvador Dali, precum Un chien andalou / Câinele andaluz sau L’Âge d’or / Vârsta de aur, filme cu apăsat mesaj anticlerical) Nazarin este preot, dar – afirma regizorul Viridianei şi al Farmecului discret al burgheziei – „ar putea fi la fel de bine frizer sau chelner; ceea ce mă interesează la el este că trăieşte prin ideile sale - neînţelese şi neacceptate de societate. Ştiu că Nazarin poate fi considerat un film creştin, chiar unul catolic...Nu este nici catolic, nici anti-catolic. Nazarin nu doreşte să predice şi nici să convertească pe nimeni. Este motivat doar de convingerile sale, de ideologia sa. Ce mi se pare cu adevărat impresionant este ce se întâmplă atunci când ideologia sa se prăbuşeşte, pentru că oriunde şi oricând se implică – fie şi animat de cea mai autentică credinţă - el atrage după sine numai conflicte şi dezastre.” Totuşi, întrebarea pe care o adresează filmul este dacă a mai rămas loc pentru creştinismul „autentic asumat” în lumea modernă.

Buñuel atinge cu Nazarin (cel mai puţin sardonic dintre filmele sale, apropiat prin aceasta de Simón del desierto / Simion al deşertului şi de Las Hurdes / Pământ fără pâine) culmea ambiguităţii: eşecul lui Don Nazarin poate fi citit deopotrivă ca expresie a inutilităţii atitudinii evanghelice în faţa dificultăţilor materiale ale lumii şi, de asemenea, ca operă cu profunde rezonanţe creştine, chiar dacă realizată de un ateu convins. (Să nu uităm că lui Buñuel îi plăcea să repete: „Slavă cerului că sunt ateu! Cred că Dumnezeu trebuie căutat în om. Este o atitudine foarte simplă.”) „În mod sigur – observa Joel Magny - această dualitate dă forţă şi frumuseţe filmului”. Artistul Buñuel va rămâne până la sfârşitul vieţii la fel de cinic (filmografia sa o confirmă) precum sunt tâlharii care îl chinuie şi prigonesc pe Nazarin. Şi totuşi, chiar dacă ridiculizează naivitatea credinţei creştine prin necruţătoare şarje, niciodată el nu va mai fi atât de preocupat şi convins de puterea tămăduitoare a credinţei ca în Nazarin.