Friday 3 April 2009

Sexploitation

Găsesc, în varianta electronică a României libere, un comentariu la o emisiune TV. Emisiunea cu pricina este de la o vreme printre primele în cursa pentru rating din segmentul orar în care e difuzată (seara târziu). Fapt surprinzător, invitaţii obişnuiţi ai acelui talk show de tip tabloid nu sunt arhicunoscutele şi mediatizatele vedete ale momentului (care, bineînţeles, nu au ce spune lumii şi tocmai de aceea fac rating), ci – fapt neobişnuit, să recunoaştem - trei foste stele de muzică uşoară românească: Silvia Dumitrescu, Carmen Rădulescu şi Oana Sârbu. Tustrele au debutat la sfârşitul anilor 80 şi au dispărut, treptat, din peisaj. Oana Sârbu şi-a conservat look-ul – by far – cel mai bine, Silvia şi Carmen sunt mai durdulii, mai zdupeşe acum (so what?). Ei bine, trebuie să recunosc: preţ de câteva minute m-am simţit frate cu acest Dan Capatos - master of ceremonies şi host al „Showului păcătos” (aşa se numeşte emisiunea): „Am picat la treapta a doua de liceu – zice el – tot ascultând discurile Silviei Dumitrescu şi Loredanei Groza”... E vorba despre Cred în tine, Bună seara, iubito şi Un buchet de trandafiri – discuri compuse şi orchestrate (la synthesizer) de Adrian Enescu. Prezent cu două piese pe discul Silviei este şi prematur dispărutul Doru Căplescu. Silvia a cântat (mă rog, a făcut play back) Cred în tine şi, pentru câteva clipe, monitorul ce reda – prin you tube ­– emisiunea TV s-a contaminat de poezia şi ritmurile pop din acele vremuri „de altădată”. Chiar dacă Oanei Sârbu nu i-a plăcut sintagma („totuşi, nu suntem de pe vremea lui Gică Petrescu!”), sound-ul acelor piese (purtând marca Adrian Enescu, mult lăudat şi – culmea! – respectat de moderatorii emisiunii pentru...discreţia sa de o viaţă) este dintr-o altă lume. Ca să sublinieze contrastul şi mai pregnant, Capatos a pregătit un montaj audio-vizual având ca fundal hit­-ul Ani de liceu de Florin Bogardo (feat. Stela Enache). Imaginile „de dinainte” – diafane, romantice, tandre – ni-i arătau pe Oana Sârbu şi Bănică jr. în postură de liceeni îndrăgostiţi (secvenţele sunt decupate din filmul Liceenii); imaginile „de azi” – ce frizează pornografia - surprind tot nişte liceeni dansând provocator in nude şi făcând streaptease într-o discotecă. Then and now – spune moderatorul. Într-un fel are dreptate. Atâta doar că şi „înainte” se vorbea despre „şi mai înainte” în termeni nostalgici. (Era o glumă pe atunci: De ce spune Partidul „Tot înainte!”? Pentru că înainte era mai bine.) Mitul „vârstei de aur” nu s-a născut după 1990 în România, chiar dacă acum „se dă voie” la desfrâu „în toată regula” şi nebunia pare generală. În acest sens poate are dreptate Alexandru Matei, autorul comentariului din România liberă: emisiunea lui Capatos este un exemplu tipic de sexploitation, de „grosolană manipulare cu televizorul pentru că oricine ştie că elevii din anii ‘80 nu erau Mihai şi Dana din Liceenii, aşa cum nici elevele de astăzi nu sunt actriţe porno”.

A matter of perspective

Asumare – ce cuvânt minunat! Poate că în asumare stă măsura umanităţii noastre, în ce are ea mai nobil, mai înalt, mai divin. Asumarea presupune, desigur, un risc. Dar cine nu riscă pierde totul tocmai pentru că pierde şansa – unică! – de a fi credincios sieşi. N-ai cum să-i mulţumeşti pe toţi. E o eroare să crezi că aşa ceva e cu putinţă. Şi atunci intervine alegerea, triajul, selecţia. Culmea e că toţi (inclusiv neprietenii) aşteaptă de la tine chiar asta: curajul de a fi tu însuţi. E o greşeală să presupui că oamenii aşteaptă să-i linguşeşti. In the long run este apreciată demnitatea şi curajul de a spune „nu” compromisului de esenţă, cel care afectează fatal fibra cea mai tainică a omului. Dintr-o autentică şi profundă asumare s-au născut lucrările omului care, de-a lungul timpului, au punctat trecerea speciei noastre pe pământ. Astfel, asumarea (înţeleasă ca stare, ca proces) este plăsmuită din acelaşi material cu înduhovnicirea, cu desăvârşirea, cu îndumnezeirea (ca dispassion). Treaba nu-i chiar simplă, căci omul gândeşte, spune şi face lucruri trăznite şi, nu de puţine ori, amestecate. Şi sunt destule scăpări, scăderi şi greşeli pe care ni le putem asuma foarte greu sau chiar defel.

Despre acest tip de asumare radicală vorbea şi Meister Echart atunci când se referea la necesitatea împăcării cu conştiinţa noastră (pasaj citat şi în Jacob’s Ladder): „The only thing that burns in hell is the part of you that won’t let go... Your memories, your attachments; they burn them all away. They’re not punishing you, they’re freeing your soul. If you’re frightened of dying and you’re holding on, you’ll see devils tearing your life away. But if you’ve made your peace, then the devils are really angels freeing you from the Earth. It’s just a matter of how you look at it, that’s all.” ... Chestie de perspectivă, cum ar veni.