Life as poetry

În 1980, Jorge Luis Borges mărturisea că n-a mai citit nimic contemporan (însă a recitit enorm) din 1955, când a încept să-şi piardă vederea: „Putem cunoaşte trecutul – zice el în Borges despre Borges. Convorbiri cu Borges la 80 de ani – însă prezentul va fi cunoscut de istorici sau de romancierii care se vor considera istorici. Cât priveşte clipa de faţă, aceasta face parte din misterul general al universului.”
Tot el spune că circumstanţele în care a greşit „sunt unelte pentru poet”, pentru că „un poet trebuie să considere toate lucrurile ca fiindu-i date, chiar şi nenorocirile. Nenorocirile, înfrângerea, umilinţa, nereuşita, acestea sunt uneltele noastre. Doar nu crezi că atunci când eşti nefericit poţi să produci ceva. Fericirea constituie un scop în sine. Însă ni se dau greşelile, ni se dau coşmarurile aproape în fiecare noapte, iar sarcina noastră este să le transformăm în poezie. De-aş fi un poet adevărat, aş simţi că fiecare moment al vieţii mele este poetic, că fiecare moment al vieţii mele este un fel de lut pe care trebuie să-l modelez, să-l formez, să-l mistui în poezie.”

Filologie & ontologie

Sunt aproape de finalul cărţii Arhimandritului Lazar Puhalo, The Ikon as Scripture and Ikons of the Last Judgement şi înţeleg, o dată mai mult, că – afirm un clişeu – încurcate rău sunt căile Împărăţiei. Miezul cărţii sale polemice este însăşi iconografia Ortodoxă „autentică” şi nealterată – scrie el – de reprezentările picturale „post-Ortodoxe, apusene”. Attention, attention!, pare să ne avertizeze – în duhul Evangheliei, de altfel – autorul. Atenţie la profeţi mincinoşi, dar şi la icoane mincinoase, care nici nu sunt icoane. (Dar bisericile Ortodoxe sunt adesea pline de ele).
Aproape fiecare paragraf conţine o raportare – de pe un ton over-patronising - la arta „păgână”, la strâmbătăţile apărute în Apus şi răspândite – ca un fel de black death – până în spaţiul şi mediul Ortodox. Dar cât de pur Ortodox mai e atunci acel mediu?
Câte ceva tot am priceput (deşi asta am înţeles mai demult): icoana „adevărată” este ceea ce se opune reprezentărilor pietist-legaliste (infectate de gnosticism şi de o serie de concepte „păgâne”, adaugă Puhalo). Hristos cel slăvile creştine, din icoanele necontaminate de moralismul puritan, de legalismul roman, nu este - hotărât lucru! - contabil, chiţibuşar, ci luminos şi luminator. Iar judecata „cea de pe urmă” este personală şi se produce atunci când omul se leapădă – frenetic, inconştient, definitiv (?) – de sinele său. Judecata ar însemna, în această perspectivă, o revenire (dureroasă şi tragică, pentru cei care nu şi-au rezolvat complexul de split personality) la sine.
Cei buni aici, cei răi acolo...Ce uşoară este dicotomia asta în termeni filologici. Atunci când e privită ontologic însă, lucrurile încep – recunosc, pentru înţelegerea mea – să devină de nepătruns.

A ballet dancer gave up the ghost

Raluca îmi vesteşte, după ce a citit necrologul de la intrarea în Opera din Timişoara, că Ivan Bota - o bună cunoştinţă de familie - s-a mutat la cele veşnice. Am făcut cunoştinţă cu el prin 1983. Era balerin şi l-am văzut în câteva spectacole de balet montate în acei ani la Operă: Giselle, Fântâna din Bahcisarai, Lacul lebedelor, Spărgătorul de nuci etc. În ultimii zece ani a devenit regizor tehnic la TNT şi la Operă.
În urmă cu 25 de ani (atunci când eram mai apropiaţi), Ivan era un gentleman şi partenera sa de atunci – dacă ţin bine minte - a profitat de cumsecădenia şi politeţea lui. Tatăl meu (step), care nu suporta să cânte găina într-o relaţie, a asistat scandalizat la o mică ieşire „feministă” a celei care avea să-i devină curând soţie (eram toţi în apartamentul de pe Intrarea Pandurilor) şi l-a dojenit într-un mod foarte ne-cumsecade şi ne-politicos (într-un cuvânt: olteneşte) pentru slăbiciunea lui. Împreună cu femeia sa (om gospodar şi familist, Ivan a făcut casă bună cu cea care – once upon a time - a stârnit reacţia colerică şi „antifeministă” a tatălui meu vitreg) l-au adoptat pe Bogdan, un băiat isteţ pe care, iată, l-au adus până în pragul celor 20 de ani.
Ultima oară l-am văzut pe Ivan pe 17 decembrie 2007, când Theodor a urcat pentru întâia oară pe scenă în spectacolul de Crăciun la care a fost invitat Grigore Leşe. Un an mai târziu, cu ocazia spectacolulului regizat de Ada Lupu, în care Theodor – alături de soprana Daniela Vlădescu, de actriţa Paula Frunzetti şi de un grup de copii - a cântat două zile la rând (pe 21 & 22 decembrie 2008), Ivan nu mai era la cabina din culise. M-am interesat şi am aflat că are mari probleme cu rinichii (făcea dializă) şi e internat la reanimare. Să-i fie ţărâna uşoară.