Mulţi din foştii elevi pe care se întâmplă să-i mai întâlnesc pe stradă mă întreabă (atunci când avem timp să mai povestim, după ce ne salutăm) cum sunt noile generaţii. Tot aud această întrebare de – OMG! – douăzeci de ani: „Sunt liceenii de azi mai buni sau mai răi decât predecesorii lor?...”
Îmi amintesc de nuvela The Dead / Cei morţi din proza de debut a lui James Joyce (The Dubliners / Oameni din Dublin), a cărei lectură m-a bucurat în anii liceului, când – încântat, fascinat şi uluit - aveam să-l descopăr pe cel care a scris Ulysses. Acolo, cu ocazia unui discurs de Crăciun, un personaj se referă la noua generaţie „mânată de idei şi principii noi”, la era „sceptică” şi „torturată de gândire” a începutului de secol. Acea nouă generaţie, „instruită şi suprainstruită”, păstra însă puţin din „umanitatea, ospitalitatea şi umorul blajin, ce-au aparţinut generaţiilor mai vechi”.
Peste trei sferturi de veac, un poet din România anilor 70 (Lucian Avramescu) avea să-şi caute, în versuri, apartenenţa la eterna „generaţie a lumii”:
„…bună ziua, spui, fac parte din această generaţie
care face parte din acest şir de generaţii
nici mai bune, nici mai rele decât altele
care, la rându-le, fac parte din vesela, tragica,
interminabila tânără generaţie a lumii”
Profesorii care nu şi-au pierdut simţul umorului ştiu şi mărturisesc fiecărei noi generaţii de învăţăcei: în şcoală se lucrează, vrei–nu vrei, cu „materialul clientului”. Cât reuşesc profesorii să prelucreze, să transfigureze, să rodească în timp acel material e o deja chestiune ce ţine de tinereţea sufletească a dascălului, de contextul oferit de fiecare oră de curs în parte, de relaţia unică şi personală ce se cultivă între elev şi profesor, de nervii acestuia din urmă şi, mai ales, de management-ul lor (aka răbdare). Şi, evident, de multe necunoscute ce se desluşesc sau nu în timpul anilor de liceu…
P.S. Ultimul bastion disciplinar al şcolilor din urbe, un liceu fruntaş ce poartă numele unui voievod binecunoscut (un tough guy pe seama căruia au circulat şi circulă încă o serie de legende horror, binecunoscute în toată lumea), este acum în plin proces de „transformări democratice”. Degringolada sa a început o dată cu înlocuirea, pe criterii politice, a directorului. (Iar acesta nu are decât „vina” de a fi sensibil mai mult la culoarea roşie decât la portocaliul aflat acum pe val.) Toată rânduiala pe care - de bine, de rău – fostul manager o instituise (cu, se pare, neobosită trudă şi multă fermitate) se duce acum pe apa sâmbetei. Elevii liceului, care până mai ieri nu cutezau să fumeze în incinta şcolii, să facă mizerie pe holuri, să întârzie la ore sau să nu poarte uniforme în timpul orelor, sunt acum lăsaţi de capul lor. Baricada organizată de profesori, părinţi şi elevi (majoritatea, înţeleg) n-a avut efectul scontat. Mediatizarea excesivă de la începutul anului şcolar (tot felul de jurnalişti trepăduşi de la televiziunile locale, care-au făcut atunci valuri şi s-au folosit de acest scandal) a încetat. Directorul, înţeleg, este pentru o vreme on medical leave în timp ce, under new management, se face apel – în rândul dascălilor, elevilor şi părinţilor – la conştiinţă. De unde se vede că o şcoală (orice instituţie) poate să fie ţinută în frâu doar de un singur om. Dar atunci când sistemul – ca şi în vremea lui nenea Iancu – numeşte în locul său şefi de felul lui Agamiţă Dandanache, se-alege praful de tot.
