skip to main |
skip to sidebar
În primăvara lui 1990 aveam să văd prima oară Iugoslavia. Am fost de câteva ori în Belgrad. Românii, după 1989 s-au întrecut nu atât la business cât la bişniţă. De vreo două ori m-am numărat şi eu printre ei. Librăriile belgrădene mi se păreau fantastice pentru că aveau – pe lângă multe şi variate cărţi (cu o grafică infinit mai frumoasă decât eram obişnuit) – o serie de filme artistice (iugoslave şi foreign) în format de casetă video. M-am întrebat atunci când va veni vremea să-mi pot cumpăra şi eu filmele mele dragi, made in Romania, pe care le purtam cu mine de ani de zile. Faptul că ei, sârbii, le aveau la discreţie pe casete mă umplea de invidie...Ei, între timp mi-am procurat (from the UK mostly) o grămadă de filme şi de soundtracks pe casetă şi pe CD/DVD însă filme româneşti nu prea. Zilele astea însă pot spune: I am being spoilt cu seria Ardelenilor şi cu filmul de azi: Actorul şi sălbaticii. Filmul lui Manole Marcus continuă să aibe o magie şi să mă vrăjească chiar şi după 30 de ani de la prima vizionare. Sigur că între timp, din filmele româneşti, au marcat şi altele, surclasându-l: Imposibila iubire, Concurs, Glissando, Dreptate în lanţuri, Faleze de nisip, Meandre, 100 lei...Rămâne însă, în preferinţele mele, un film solid şi un multiplu recital datorat actorilor (Toma Caragiu, Mircea Albulescu, Margatera Pogonat, Mircea Diaconu, Carmen Berbecaru, Ion Besoiu, Ovidiu-Iuliu Moldovan), scenariului (Titus Popovici, Zephi Alşec, George Paul Avram), coregrafiei (Cornel Patrichi), muzicii (George Grigoriu, cu piese de Ion Vasilescu şi Mişu Iancu), decorurilor (Virgil Moise), costumelor (Tomina), imaginii (Nicu Stan), şi regiei lui Manole Marcus, care a izbutit un film oarecum atipic, izolat (ca Meandre, Reconstituirea, 100 lei) în producţia de filme a epocii.
Dorin Berian îmi semnalizează un eveniment ce a avut loc la Cluj („Zilele Artei Bizantine”), unde el – în calitate de leader al unui grup de muzică psaltică pe care cu vrednicie în conduce – a participat. A ajuns, zice el, şi la vernisajul unei expoziţii de icoane bizantine. „Spre desfătare” mi-a trimis şi mie două icoane „în stil pur bizantin” (pictate de Sorin Albu: http://www.uad.ro/Sorin_Albu) care l-au lăsat mut de uimire văzându-le: „Nu credeam să mai fie vreun iconar care să se ridice la înălţimea iconarilor din vechime (vezi frescele vechi din Macedonia). În plus, închipuie-ţi cum e să participi la o liturghie într-o astfel de biserică, în care, în plus, cântă muzică bizantină un cor format din aprox. 20 de persoane... Vorba emisarilor trimişi de cneazul Vladimir: We no longer knew whether we were in heaven or on earth”.
Amice, mulţam pentru gura de rai trimisă. Cât despre Sorin Albu, jos pălăria. Păcat că oameni ca el nu se pot „clona”. Că altfel avem parte pe tot globul de „clone” care mai de care...
1976 a fost, pentru cinematografia românească, şi anul Mircea Veroiu. Pe lângă Mere roşii (de Alexandru Tatos), Prin cenuşa imperiului (de Andrei Blaier) şi Tănase Scatiu (de Dan Piţa) s-a mai lansat pe ecrane şi Dincolo de pod - opus calofil (spun unii, şi nu fără îndreptăţire) inspirat din romanul Mara de Ioan Slavici. Există aici câteva interesante motive romantice: relaţia tată-fiu, mamă-fiică, conflictul dintre dragoste (faţă de o persoană de alt rang, de altă credinţă) şi datorie (faţă de rânduiala propriei culturi, faţă de mamă etc.) şi peste toate o secvenţă evergreen (izbutită şi datorită aportului adus de operatorul Călin Ghibu): maica Aegidia (Irina Petrescu) ţine în mână o icoană cu Fecioara şi Pruncul pe care apoi o întoarce pe dos, unde vedem că este lipită o oglindă. Atârnă icoana de-un cui pe perete, cu oglinda îndreptată spre ea, şi se priveşte pentru câteva clipe. Este momentul ei de narcisism „vinovat”, de Mirror, mirror on the wall, who’s the most beautiful of all? Intimitatea maicii este brusc întreruptă de reîntoarcerea neaşteptată la mănăstire a Persidei (Maria Ploae), care e acum îndrăgostită de bărbatul pe care, o clipă doar, l-a zărit - cu numai câteva zile în urmă - prin geamul de la mănăstire. O zărise şi el. Maica Aegidia îi spusese că schimbul lor de priviri avea să le fie fatal, că se vor mai bucura de numai câteva clipe fericite şi vor cunoaşte apoi tot amarul următor muşcării din „fructul oprit”. Acum îi reaminteşte toate acestea în timp ce se apucă uşor de vopsit oglinda cu vopsea albă. Un strat vertical, încă unul lângă el, altul de marginea cealaltă a oglinzii. Persida rămâne o clipă încadrată de albul vopselii. Apoi aşează cuminte şi ultimul rând de vopsea, acoperind cu totul chipul din oglindă al Persidei.
În filmul lui Veroiu mai sunt câteva personaje memorabile. Mara se înscrie pe linia personajelor femine înzestrate cu o formidabilă tărie de caracter (Fefeleaga din Nunta de piatră şi Duhul aurului de Dan Piţa-Mircea Veroiu, Ecaterina Handrabur din Semnul şarpelui şi bunica lui Veanu Umbrele soarelui, ambele regizate de Mircea Veroiu), jucate tot de cea care a fost una din cele mai mari actriţe de film din România: Leopoldina Bălănuţă. Apariţii pregnante mai sunt şi personajele interpretate de Mircea Albulescu, Petre Gheorghiu, Florina Cercel, Florin Zamfirescu, Ovidiu-Iuliu Moldovan.
În primăvara lui 1990 aveam să văd prima oară Iugoslavia. Am fost de câteva ori în Belgrad. Românii, după 1989 s-au întrecut nu atât la business cât la bişniţă. De vreo două ori m-am numărat şi eu printre ei. Librăriile belgrădene mi se păreau fantastice pentru că aveau – pe lângă multe şi variate cărţi (cu o grafică infinit mai frumoasă decât eram obişnuit) – o serie de filme artistice (iugoslave şi foreign) în format de casetă video. M-am întrebat atunci când va veni vremea să-mi pot cumpăra şi eu filmele mele dragi, made in Romania, pe care le purtam cu mine de ani de zile. Faptul că ei, sârbii, le aveau la discreţie pe casete mă umplea de invidie...Ei, între timp mi-am procurat (from the UK mostly) o grămadă de filme şi de soundtracks pe casetă şi pe CD/DVD însă filme româneşti nu prea. Zilele astea însă pot spune: I am being spoilt cu seria Ardelenilor şi cu filmul de azi: Actorul şi sălbaticii. Filmul lui Manole Marcus continuă să aibe o magie şi să mă vrăjească chiar şi după 30 de ani de la prima vizionare. Sigur că între timp, din filmele româneşti, au marcat şi altele, surclasându-l: Imposibila iubire, Concurs, Glissando, Dreptate în lanţuri, Faleze de nisip, Meandre, 100 lei...Rămâne însă, în preferinţele mele, un film solid şi un multiplu recital datorat actorilor (Toma Caragiu, Mircea Albulescu, Margatera Pogonat, Mircea Diaconu, Carmen Berbecaru, Ion Besoiu, Ovidiu-Iuliu Moldovan), scenariului (Titus Popovici, Zephi Alşec, George Paul Avram), coregrafiei (Cornel Patrichi), muzicii (George Grigoriu, cu piese de Ion Vasilescu şi Mişu Iancu), decorurilor (Virgil Moise), costumelor (Tomina), imaginii (Nicu Stan), şi regiei lui Manole Marcus, care a izbutit un film oarecum atipic, izolat (ca Meandre, Reconstituirea, 100 lei) în producţia de filme a epocii. 
