Actorul şi sălbaticii

Revăd Actorul şi sălbaticii alături de S&T. Impresionantă punere în scenă. Pe timpul vizionării uit complet de petele negre de pe caracterul scenaristului (Titus Popovici), care – împreună cu alţi cineaşti care nu suportau insolitul, artistul genial şi valoarea - recurgeau la tot felul de tertipuri şi turnătorii pentru a-i da la o parte. Aşa s-a întâmplat cu Mircea Săucan (Când primăvara e fierbinte, Meandre, Suta de lei), pe care T.P. (alături de regizorii Mircea Drăgan, Sergiu Nicolaescu, de scenaristul Mihnea Gheorghiu etc.) încerca să-l saboteze – pentru conformitate, vezi cartea Iuliei Blaga, Fantasme şi adevăruri – o carte cu Mircea Săucan. Aşadar, Actorul... mă fură de fiecare dată. Prin distribuţia colosală (Toma Caragiu, Mircea Albulescu, Margareta Pogonat, Marin Moraru, Florin Zamfirescu, George Paul Avram, Ion Besoiu, Ovidiu-Iuliu Moldovan, Mircea Diaconu, Gheorghe Şimonca, Cornel Ciupercescu, Constantin Drăgănescu, Lazăr Vrabie, Constantin Dinulescu, Cornel patrichi, Ştefan Thuri etc.), prin imagine (Nicu Stan) şi scenografie (arh. Virgil Moise), prin tema muzicală (George Grigoriu, autorul imnului omagial Partidul, Ceauşescu, România, aici într-o formă de zile mari), prin coregrafie (Cornel Patrichi) şi costume (Tomina) şi – last, but not least ­– prin dramaturgie (scenariul: Titus Popovici). Cu o astfel de echipă, regizorul (Manole Marcus) aproape că putea să lipsească de pe platou. De altfel, prezenţa lui, ca regizor (fie-i ţărâna uşoară), e greu de găsit în (aproape) toate celelalte filme ale sale (Canarul şi viscolul promitea). Mă înduioşează întotdeauna când mă reîntâlnesc cu Actorul... prietenia dintre Caratase (Caragiu) şi Ionel (textierul evreu), iar scena din noapte, când „Actorul” aşteaptă să fie vizitat de „sălbatici” şi, deodată, cineva sună la uşă (e Ionel, care, abia găsindu-şi vorbele, îi spune prietenului său de o viaţă - căruia i-a salvat viaţa pe front, în primul război mondial - că nu îi poate scrie textul - o „bombă”, o satiră necruţătoare la adresa lui Hitler şi a „ciumei verzi” - după care pleacă brusc), lăsându-l mut de uimire pe Vasilică (majordomul) - care credea că „Monseur” avea de gând să aducă acasă „cine ştie ce matracuci” – este cu neputinţă de şters din memorie. După ce Caratase îşi îmbrăţişează prietenul care a venit „exact când are omul mai mare nevoie” de el, Ionel se adresează lui Vasilică: „Fii drăguţ şi adu-mi un pahar de apă!”. Replica majordomului, rostită pe un ton smerit şi plin de uimire, ca şi când acesta l-ar fi descoperit pentru prima oară pe cel care „n-are minte nici cât un pui de găină”, e de-a dreptul colosală. Sigur, filmul e ficţiune, inspirat – parţial – de personalitatea celui care a fost Constantin Tănase. Sigur, marele actor de revistă de la „Cărăbuş” avea să fie împuşcat mortal de sovietici pentru că – în 1945, când România era împânzită de tancuri sovietice - a îndrăznit să spună pe scenă, într-un cuplet: "Rău era cu "der, die, das" / Da-i mai rău cu "davai ceas" / De la Nistru pân' la Don / Davai ceas, davai palton / Davai ceas, davai moşie / Haraşo, tovărăşie”. Caratase moare pe scenă (precum Chaplin în Limelight) şi îşi îndreaptă satira la adresa lui Hitler şi a Gărzii de Fier (precum Chaplin în The Great Dictator). Mesajul însă e unul singur şi îi vizează pe toţi sălbaticii fără simţul umorului, care impun o dictatură - fie ea de dreapta sau de stânga.

P.S. Rememorez, involuntar, câteva din vizionările anterioare ale Actorului...: prin 1979, la cinema Melodia, împreună cu Domniţa (am intrat după o oră, astfel că prima imagine pe care-am văzut-o, era scena plimbării lui Caratase cu Pusi prin Herestrău), la cinema Dacia (în 1983), la cinema Muncitoresc Fratelia (1984) şi Muncitoresc Freidorf (1984). Actorul şi sălbaticii este ultimul film pe care l-am vizionat la Capitol, cu puţin înainte de a se transforma în sală de concerte simfonice. Era prin 2005, iar în sală eram doar patru spectatori, alături de mine aflându-se Raluca, Oana Bica şi – pe atunci – elevul meu, Victor Sacalîş.