Spiderman

A noiseless patient spider,

I mark’d where on a little promontory

It stood isolated,

Mark’d how to explore the

Vacant vast surrounding,

It launched forth filament,

Filament, filament out of itself,

Ever unreeling them,

Ever tirelessly speeding them.

And you, o my soul, where you stand,

Surrounded, detached, in

Measureless oceans of space,

Ceaselessly musing, venturing,

Throwing, seeking the spheres

To connect them,

Till the bridge you will need

Be form’d, till the ductile

Anchor hold,

Till the gossamer thread you fling

Catch somewhere,

O my soul

(Walt Whitman)

Pădurea norvegiană

Sunt ca un paznic de muzeu – un muzeu gol pe care nu-l vizitează nimeni şi pe care îl păzesc doar pentru mine. Aşa gândeşte Watanabe, studentul din Pădurea norvegiană, romanul lui Haruki Murakami. Este de ajuns însa o melodie auzită într-un avion (melodia Beatles-ilor ce dă titlul cărţii) pentru ca muzeul să se populeze în chip miraculos, iar amintirile uitate să înceapă să curgă – proustian şi cinematografic - în şuvoaie, ca într-un (aproape) uitat song românesc din anii 70, cântat de Crina Mardare (muzica: Adrian Enescu):

ce dor mă-nfiora / lanul se-nălţa / drept în faţa mea / parfum de fân cosit / mireasmă de iubit / îmi aducea / ce dor mă-nfiora / soarele apunea / cerul se-nroşea / de flăcări parcă prins / iar sufletu-mi închis / se deschidea / unde-a rămas / vechiul popas / amintiri uitate / unde-a rămas / inima mea / amintiri uitate / din trecut / fugit şi mut / cu dor trăit / şi-apoi părăsit / ce dor mă înfiora / apa de izvor / tresărind uşor / purtând în calea ei / trecute flori de tei / de-atâtea ori / ce dor mă-nfiora / un cuvânt amar / şi-ai plecat hoinar / lăsând în urma ta / neîmplinirea mea / fără habar

Murakami – bună masă! Şi abundent condimentată cu trimiteri la tragedia greacă, scriitori clasici, Thomas Mann şi The Great Gatsby, The Beatles, Miles Davis, Bach, Ravel şi Debussi, Dustin Hoffman şi hit-ul său din 1967, The Graduate.

Sursum corda

Arta – scria Preotul martir Ilarion Felea în Religia culturii - nu are menirea să înlocuiască religia. Poate să o servească sau să o deservească, dar niciodată să o înlocuiască. Arta, în fondul ei cel mai autentic, este divină, împlineşte o funcţie prin excelenţă religioasă, când ne ridică inimile spre ceruri şi raiuri; uneori poate să fie şi diabolică, atunci când ne degradează şi ne coboară spre adâncimi de infern. Marii şi adevăraţii slujitori ai artelor însă, ca şi preoţii altarelor la Sf. Liturghie, ne cheamă: Sus să avem inimile...Sus, numai sus, prin artă şi prin religie.

Al di là delle nuvole / Dincolo de nori - extraordinar eseu cinematografic (1995, regie: Michelangelo Antonioni, Wim Wenders) prin care autorii îşi propun revelarea, în forme sensibile, a tainelor de sus. Patru poveşti de dragoste, dintre care ultima e, poate, cea mai frumoasă. Un tânăr se îndrăgosteşte de o fată de pe strada lui. O urmăreşte într-o zi, intră în vorbă cu ea, o însoţeşte pe stradă, vrea să flirteze cu ea, însă ea nu mergea la plimbare, ci la...biserică. Tânărul nu e prea bisericos, dar o urmează la Mesă (la Liturghie, cum ar veni). Adoarme acolo pe scaun şi, câteva minute după terminarea slujbei, se trezeşte. Iese din biserică, o caută, o găseşte în cele din urmă pe o străduţă, lângă o făntână superbă. Reintră în vorbă cu ea, continuă să o curteze, o conduce până acasă, până în faţa uşii. Îi cere fetei să îl întâlnească a doua zi. Nu pot – zice ea. Dar de ce? - răspunde contrariat băiatul. Pentru că de mâine intru la mănăstire. Mă călugăresc.