1979. Premiera unei superproducţii naţionale: Nea Mărin miliardar. Celebrul personajul creat de nu mai puţin popularul Amza Pellea era deja cunoscut, de aproape zece ani, de pe micul ecran. După ce a dat lovitura (încă o dată) cu Revanşa (1978), „nemuritorul” regizor avea să lanseze această comedie block buster. Ţin minte – eram în clasa a IV-a – că se vorbea de ea cu săptămâni şi chiar luni înainte. La premieră a rulat, fapt neobişnuit, în două cinematografe simultan. Niciunul nu mai funcţionează acum. Unul a devenit sală de concerte simfonice, iar celălalt este sediul unui cabinet medical particular. Ştiu că am stat ore întregi la o coadă imensă pentru un bilet şi apoi am renunţat, fiindcă nu aveam şanse să mai prind vreunul. Într-o altă zi aveam să fiu mai norocos.
Primul lucru care m-a frapat a fost coloana sonoră: hit-urile anilor 70, fragmente din The War of the Worlds de Jeff Wayne. Restul – gagurile, vedetele (locale), cascadoriile, scenele de „acţiune” etc. – mi se păreau stridente, vulgare, bulevardiere. Dar poate că tocmai de aceea au avut un aşa mare succes la public. Privind retrospectiv, umorul din Nea Mărin miliardar mi se pare acum rafinat şi select faţă de tipul de umor la modă în România ultimului deceniu al secolului XX şi a primului deceniu al veacului XXI. Am urmărit, astăzi, câteva scene pe care – după 30 de ani de la prima vizionare – le-am găsit mult haioase.
De cum ajunge în staţiunea Olimp, hâtrul oltean este bulversat de vestimentaţia sumară a junelor care se plimbă pe faleze şi se ascunde sub nişte crengi de palmier (el crede că e leandru). Un consătean (Gogu), recepţioner la un hotel de pe litoral, îi face rost de cazare – printr-un amic recepţioner - la un hotel de lux, într-o cameră unde urmează să sosească un miliardar american. Pentru că este îmbrăcat în iţari şi opinci, Nea Mărin atrage atenţia turistelor străine. Amicul lui Gogu îi dă cheia de la cameră şi – speriat de iţarii şi prazul lui Nea Mărin - spune: „Mă nene, nu ieşi din cameră nici dacă ia foc, auzi?” Olteanu’: „O-le-le, păi unde, dacă, vorba aia, ca omu’?” „Acolo, te descurci dumneata…” Mărin, surprins, speriat: „În casă, mă? Gogule, tu ştii în ce mă bagi!” În hol o jună se opreşte şi-l salută – cam intim – pe Gogu. Nea Mărin: „Gogule, cine-i roaiba asta?” „E o fată.” „Nu mai pui picioru’n Băileşti dacă nu te porţi cunviincios cu fata. Dacă ai vreun gând, mai întâi cununia! Bagă de samă!” Gogu, nedumerit: „Ce-i făcui, bre, ce-i făcui?”
Îndrăgiţii actori din film stârnesc acum nostalgii. Mulţi dintre ei, începând cu Amza Pellea, s-au mutat prin transfer la teatrul cel mare – din ceruri - al artiştilor din toate timpurile: Ştefan Bănică, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Puiu Călinescu, Victor Ştrengaru, Vasilica Tastaman, Colea Răutu, Dan Tufaru. Printre ei, prezenţa chic a cameristei (Adina Popescu) şi a vampei (Stela Popescu). Şi prezenţa … shop-ului. Astăzi, în zodia capitalului, nu se prea mai ştie ce-au însemnat aceste magazine cu circuit închis, unde puteai cumpăra marfă numai în valută forte. Şi de care, a nu se trece cu vederea, nu te puteai apropia fără să stârneşti suspiciuni şi să fii urmărit. La cinci ani după Nea Mărin… un arhitect de geniu ca Gheorghe Ursu (Babu) avea să fie arestat în România sub pretextul că deţinea o biată bancnotă de zece dolari. A murit în închisoare, după ce a fost torturat bestial. În general, victoria acestui film de entertainment ce aminteşte despre miliardari (în dolari!), gangsteri, estivale staţiuni de lux, în care zăreşti motociclete performante, un … Buik decapotabil (să fie cel deţinut de Lica Gheorghiu, confiscat apoi de regimul Ceauşescu şi care, în 1973, nu a putut să apară în nicio secvenţă din copia cenzurată a Sutei de lei de Mircea Săucan?) şi aeroportul din Frankfurt cu ale sale duty free shop-uri etc. dovedeşte încă o dată – dacă mai era nevoie – că poporul, dacă nu prea are pâine (şi libertatea de a circula în lumea mare, de a avea acces nestăvilit la informaţii etc.), se mulţumeşte cu circ. Uită astfel (şi se distrează) - măcar preţ de două ceasuri - şi de frica de sticleţi şi de sărăcie şi de găinăriile mai mici sau mai mari care – în „cea mai bună din lumile posibile”, când fericirea era vârâtă cu de-a sila în sufletul omului - au devenit lege.
