De dimineaţă au trecut pe la noi Sergiu şi Tabita. I-am tot ademenit să vină cu noi la capelă şi azi s-au arătat dornici. Eh, s-au cam hârjonit ei pe timpul slujbei – ale tinereţii valuri, vorba lui nenea Iancu. La sfârşit, Sergiu s-a apropiat de preot să se împărtăşească, însă a fost întâmpinat de obişnuita întrebare: „Te-ai spovedit?” Oarecum teribilist, Sergiu a comentat, după ce s-a întors un pic dezamăgit de la altar: „N-a vrut să-mi dea pâine şi vin...” A înţeles – până la urmă – că nu se făcea (it simply won’t do) să mintă, să spună că da, s-a spovedit. După săvârşirea Liturghiei am fost cu ei la sacerdot să-i prezint. Nu ştiu dacă se vor mai întoarce. Only time will tell. Predica de azi (Duminica Sf. Grigore Palamas, căruia îi împărtăşesc credinţa că realitatea lui Dumnezeu nu este compatibilă cu creatura, fiind una, simplă, infinită şi - neavând aceeaşi natură cu creaturile - imposibil de înţeles raţional; că Dumnezeu este – altfel decât la Platon, unde El era lumină, deci iluminare, adică extaz intelectual - contopire, obscuritate, mister, ascundere, incompatibil cu puterile noastre de înţelegere, deci enigmă) a decupat din Evanghelii episodul vindecării slăbănogului din Capernaum. Right from wrong. Good from bad. Cei de-a dreapta: inşii (patru la număr) care, din multa lor credinţă, trec – străbătând mulţimea - prin acoperiş pentru a ajunge la cel pe care-l recunoşteau drept Messiah şi deci vedeau în el a Miracle Worker, a Superman. În acest sens aceştia (şi cei asemenea lor) sunt cei care iau for granted sintagma everything is possible for he / she who believes. Cei de-a stânga: fariseii şi cărturarii veşnic cârcotaşi, mereu legalişti şi contabili.
Răsfoiam deunăzi în spaţiul extremely friendly de la Cărtureştii din Mall o carte (Bătrâneţe şi moarte în mileniul trei) a lui Livius Ciocărlie în care afirmă verde-n faţă că el nu crede, că este necredincios...Nu-mi explic de încerc, faţă de acest exerciţiu de sinceritate, o dublă (şi contradictorie) emoţie. Pe de o parte îi admir (în taină) pe cei care, de-o seamă cu Cioran, au mers până la capătul zilei / nopţii, afirmându-şi necredinţa, ori spunând ca Louis Bunuel: „Thanks God, I’m an atheist!”, pe de alta nutresc o şi mai mare admiraţie faţă de necredincioşi ca Dostoievski ori Tarkovski. Altfel spus, nu ştiu de ce – în lipsa disponibilităţii de a mărturisi vreun crez – găsesc mult mai...”suculentă” (deci mai puţin stearpă) calea plină de meandre a acestor doi artişti ruşi (precum şi a celor de seama lor) decât atitudinea francă de tip cioraniano-nietzschean.
După Liturghie am prânzit la fam. Marineasa. Casa lor (acum frumos şi cu stil mansardată) dintr-o zonă liniştită a cartierului Fratelia mi-a trezit aminitiri de acum...un sfert de secol. Prin 1983 aveam să ajung la cinematograful – astăzi fabrică de pâine – Muncitoresc Fratelia pentru a revedea – printre gypsies (potenţial) agresivi – Actorul şi sălbaticii. Tot cam pe atunci şi acolo aveam să revăd (chiar de două ori în aceeaşi săptămână) Silver Dream Racer, mai ales pentru muzica lui David Essex şi pentru prezenţa electrizantă a Cristinei Raines (din The Duellists şi Nashville).
