Mizerabilism

Mi-am luat revista Orizont nr.2/2010 pentru un articol pe care mi-l semnalase zilele trecute amicul meu cinefil Ionuţ Mareş. Sub titlul „Noi pagini marocane”, Vasile Popovici scrie despre noua şcoală românească de film: „Caut în mine şi nu găsesc o urmă măcar de fior estetic, salvator. Nimic, nicio juisare de "al doilea nivel", doar acest mizerabilism facil, de nesuportat, fără distanţă între cameră şi realitatea plină de gropi, praf, năclăială şi mizerie umană: pe scurt: noua şcoală de film românească. Nu-ţi vine să râzi, nu-ţi vine să plângi, te uiţi doar, copleşit de zoaie.” A avut dreptate Ionuţ: m-am bucurat să citesc aceste rânduri critice. Mă uit numaidecât în dicţionar să mă familiarizez cu semnificaţia termenului „zoaie” şi găsesc: apă (cu săpun şi cu leşie) rămasă de la spălatul rufelor, al vaselor etc.; apă murdară, lături, scursori. Subscriu. Şi adaug (pentru mine): lipsa „celui de-al doilea nivel” şi a „fiorului estetic, salvator” o regăsesc nu numai în filmele „greilor”, post-1990: Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc, Dan Piţa, Stere Gulea etc. Chiar şi „noul cinema” post-2000 (432 şi Amintiri din Epoca de Aur – episodul 2 de Mungiu, Marfa şi banii, Moartea domnului Lăzărescu de Puiu, A fost sau n-a fost şi Poliţist, adjectiv de Porumboiu) care – în ciuda mediilor investigate - a ştiut să ocolească inteligent capcana întinsă de … zoaie mi se pare încă „fără distanţă între cameră şi realitatea plină de gropi, praf, năclăială şi mizerie umană”. Amicul FD (şi nu numai el) găseşte poezie şi aici, pe motiv că letargia şi „muzica concretă” sunt şi ele un manifest estetic tot atât de valabil precum fazele anterioare înregistrare de clasici. Cum ar veni, şi natura statică din Solyaris ori „lungimile” tarkovskiene (sau din filmele lui Nikita Mihalkov) şi atmosfera filmelor lui Ozu, Mizoguchi sau Kurosawa e la fel de plină de sens ca secvenţele „neorealiste” din filmele de azi, tributare „mizerabilismului facil, de nesuportat”. Aşa o fi. Până la urmă frumuseţea e tot în ochiul privitorului. Care ochi este, desigur, deprins a privi nu numai lucruri ziditoare, ci şi multe deşertăciuni...

AMR

Zi însorită, cu soare fără dinţi şi doar câteva adieri de vânt, în care temperaturile au „sărit” de la 7 la 14ºC. Am fost, cu Raluca, în Piaţa Unirii, la un sandwich luat de la un snack bar proaspăt deschis. L-am savurat înconjuraţi de zeci de porumbei, dintre care unii erau umflaţi în pene (la propriu) şi făceau pe curtezanii cu porumbiţele lor. Apoi am mai rămas, la o terasă în aer liber, să bem cafea + hot chocolate. Şi să numărăm împreună AMR-ul până la mult aşteptatul getting out. Care, ne-am spus, nu e altceva decât un transfer de la o colivie mai mică la o colivie mai mare. Sub ochii noştri nu doar golumbii îşi făceau curte. Doi copii – nu mai mari de 7-8 ani – se jucau, bucuroşi de prima zi mai puţin friguroasă din această iarnă prelungită. La un moment dat, băiatul îi spune fetei, în timp ce-o prinde de mână şi arată spre Dom: Hai în biserică, uşile-s deschise şi acum nu e nicio chestie de-aia catolică…

Life assurance

Ieri am fost la oratoriul Matthäuspassion de J.S. Bach. Public destul de numeros, deşi nu era vineri - ziua rezervată „orchestrei mari”. … Şi când te gândeşti că au fost ani în care astfel de lucrări („mistice”, „burgheze”, „reacţionare” etc.) erau total interzise în repertorii… Abia „vântul schimbării” din iarna lui 1989 a readus, în filarmonicile şi sălile de concert din România, muzica religioasă. Mă rog, muzica de inspiraţie religioasă (creştină, stricto sensu), care acum este o voce într-o polifonie de sirene. Încă şi încă o dată mi-am spus că sunt prieten cu barocul din muzică, fără să îndrăgesc îngeraşii din pictura religioasă de inspiraţie barocă, romantică, naturalistă etc.

Găsesc, în Psalmi, această voce care strigă: „Lipitu-sa de pământ sufletul meu; viază-mă după cuvântul Tău. (…) Fă să înţeleg calea îndreptărilor Tale şi voi cugeta la minunile Tale. Istovitu-s-a sufletul meu de supărare; întăreşte-mă întru cuvintele Tale. (…) Întoarce ochii mei ca să nu vadă deşertăciunea; în calea Ta viază-mă. (…) Bine este mie că m-ai smerit, ca să învăţ îndreptările Tale. (…) Judecă pricina mea şi mă izbăveşte; după cuvântul Tău, fă-mă viu.” Şi încă: „Domnul va păzi intrarea ta şi ieşirea ta de acum şi până în veac.” Atâta doar că această „asigurare de viaţă” se uită adesea. Poate pentru că ochii ne sunt îndreptaţi spre deşertăciuni? Oricum, este în Psalmi o voce foarte asemănătoare cu acel „Stai!” rostit de o prezenţă nevăzută în Stalker, atunci când omul se grăbeşte şi vrea să ajungă în „camera dorinţelor” pe scurtătură, „de capul său” şi fără o călăuză. Care călăuză, da, este şi ea conectată – prin smerenie, prin rugăciune – la Responsabilul cu intrarea şi ieşirea noastră în/din lume.

Lipitu-sa de pământ sufletul meu; viază-mă după cuvântul Tău.