Shortcuts

De dimineaţă, drumul spre monastire – desprins parcă din tablourile lui Bruegel dedicate iernii – era o minunăţie: copaci întregi acoperiţi de promoroacă, câmpuri albe şi eleşteie îngheţate. Suficiente motive să exclami, ca într-un şlagăr pop (muzica: Ion Cristinoiu, versuri: Mircea Block, voce: Gabriel Cotabiţă) de prin anii 80: „Te iubesc, viaţă, te iubesc!” Astăzi Biserica i-a pomenit pe cei Trei Ierarhi (Vasile, Grigore, Ioan), tustrei „cuvântători de Dumnezeu” şi mi-am spus că poate cercetarea Vieţilor sfinţilor nu e chiar o vorbă-n vânt. Poate că merită, chiar merită să ne aplecăm asupra „poveştilor despre stele” care, aşa cum spunea sabreur-ul muncitor şi student la seral interpretat de Claudiu Bleonţ (în scena seducţiei din sala de lectură a bibliotecii publice din Pas în doi), sunt adunate într-o „carte veche şi cam grea” care – explică strungarul jucat de Bleonţ, în timp ce îşi aşează tomul pe cap, întinzându-şi mâinile în lateral, de parcă ar merge pe o sârmă, ca un acrobat – ne ajută să ne păstrăm ţinuta: devenim mai drepţi. Poate că merită să fim nu doar recunoscători de-a pururi celor care ne-au dat un nume, dar să şi cercetăm istoria celui care l-a purtat: Ioan, Vasile, Grigore, Nicolae, Mihail, Gavril, David, Toma etc. Legende? Simboluri? Basme? Se poate, dar aceste metafore au exact atâta viaţă câtă le dăm noi. De noi, oamenii, depinde să le aducem la viaţă. Un clovn ca Charlot (din Luminile oraşului) îl poate salva de la ucidere de sine pe miliardarul părăsit de iubită, spunându-i că va auzi iar cântecul păsărelelor, că soarele va răsări din nou şi o nouă zi va începe. Că, altfel spus, are o mie de motive să vrea să trăiască. Dar poate că este nevoie să existe în sufletul nostru lutul potrivit unde să se prindă sămânţa aruncată de optimiştii ce încearcă să ne menţină moralul ridicat, să ne determine să nu renunţăm la „lupta vieţii”.

Nu-mi iasă din cap felul brusc în care, deunăzi, şi-a curmat viaţa rubedenia mea – un om pe care nu-l bănuiai de labilitate psihică, de hiperemotivitate, de oblomovism ce putea degenera în spleen cronicizat care să ducă la sinucidere. Şi-mi amintesc de îndemnul paulin („Rugaţi-vă neîncetat!”), de importanţa de a-ţi puncta viaţa cu semnele unei … metode, cu reperele unui canon liturgic. Desluşirea acestor semne însă este un work in progress care nu duce, aşa cum s-ar putea crede, la remuşcarea zdrobitoare (şi, în formele extreme, ucigătoare de trup şi suflet), ci la pocăinţa cu adevărat restauratoare, eliberatoare. Adică la (re)activarea sentimentului de bucurie, de minunare în faţa lumii create. La atenţia acordată lucrurilor şi bucuriilor mici (Μικρές Χαρές sau Small Pleasures – cum sună titlul unui adorabil scurt-metraj grecesc din 2008, în regia lui Konstantin Pilavios), cum ar fi peisajul mirific al unei zile de iarnă, în natură. La, în fine, (re)descoperirea candorii copilăreşti. Şi când te gândeşti că toate acestea – inocenţă şi profunzime – se găsesc zugrăvite (aşa cum bine observa Alexander din Sacrificiul tarkovskian) în icoanele din vechime. Dar cine să le mai recunoască frumuseţea transfiguratoare în ziua de azi, când preferăm estetica de plastic a ilustraţiilor, a tablourilor şi a picturii apusene în manieră naturalist-realist-romantică? Păcat, pentru că dacă ştii să o priveşti în adâncime, icoana – care (spre deosebire de fotografia de tip instantaneu) evită detaliile vulgare şi „firescul de pe stradă”, operând cu esenţe – poate să îţi desăvârşească simţul restaurator al contemplaţiei. Sau, cum spun englezii, it keeps you busy indeed. Icoana (înţeleasă ca „fereastră spre absolut”, în context liturgic) este, poate, medicamentul salvator de care evităm să ne folosim, considerându-l fie desuet, fie inutil. Este „asul” pe care – din prea multă împrăştiere – nici măcar nu (mai) ştim că-l avem ascuns în mânecă. Şi atunci recurgem la tot felul de soluţii de moment, la „vindecări”-instant, părăsind „calea cea strâmtă” (a îndelungii răbdări) pentru amăgitoare şi adesea zdrobitoare scurtături…