Bad

Iezii din Ma-ma către capră: „De ce vrea să ne fure lupu’?” „Fiindcă e singur pe lume?” – le răspunde căpriţa Rada. „Şi ce, e rău să n-ai copii?” – vor ei să ştie. „E rău singur să fii.” – le spune mama ocrotitoare. (Varianta în engleză a filmului are această traducere: „Is it wrong to be lonely?” „No, it isn’t wrong, it just makes you feel bad.”) La sfârşitul filmului, măgarul şi râsul aduc înapoi sacul cu iezii furaţi, ca să-l scape pe lupul Titi Surul (zis Durul) de la înec. Râsul: „Uite-aşa am aflat ce-nseamnă o mamă.” Măgarul: „Pe-ale noastre nici nu ştim cum le cheamă.” Iar lupul, îmbunătăţit, face apologia mamei. A mamei de om, căci abia acum măştile filmului cad: ieduţii, iepuraşii, rândunicile, ursuleţii, oiţele etc. nu sunt decât variante ale speciei om (pentru care, întru început, era Cuvântul, rostirea, calea cea dreaptă), asemenea lebedelor din baletul ceaikovskian: „Ea-ţi dezvăluie-nţelesul cuvintelor, care-i drumul bun ţi-a arătat.”

Poate că secretul (sensul) vieţii chiar acesta e: să nu ajungi să fii singur. Omul – încă din momentul concepţiei sale – e chemat la comuniune. Este, întâi de toate, un trup cu mama sa. Este, apoi, parte dintr-o familie. Îşi va face prieteni (kindred spirits). Atâta doar că, in real life, lucrurile sunt mai complicate. Timpul, pe „cale naturală”, ne fură părinţi, prieteni, oameni dragi. Adesea noi înşine – când ne pierdem minţile - ajungem să ne înstrăinăm de ei. Aşteptările noastre mult prea mari ne împietresc, ne înveninează. Ne metamorfozăm în lupi nu doar fără copii, ci şi fără prieteni. Şi ne înhăităm atunci – după principiul „cine se-aseamănă se adună” – cu măgăruşi, hiene sau râşi – reali sau imaginari. Şi în haită, singurătăţile netratate la timp (netransfigurate) ursesc intrigi, născocesc răutăţi şi fărădelegi.

Homo homini lupus est. Iar omul – dacă nu a ales să fie drumeţ, la propriu, în calea lupilor - trăieşte printre oameni. Deci este foarte expus la…împieliţare. Foarte rar se mai produce şi fenomenul invers: „redresarea”, metanoia, reînomenirea, revenirea în fire. Ea – făptura cea nouă - este minunea minunilor.

Kalokagathia

De Crăciun am fost pe la Tatiana & Claudiu. Prilej cu care am urmărit la TV o emisiune dedicată lui Marius Ţeicu, ale cărui melodii le mai ascult (eu şi Theodor) şi acum, astenizând-o uneori pe Raluca. Citesc apoi un articol teribilist, strident şi stupid despre Festivalul „George Enescu” (un festival, spune în zeflemea autorul acelor rânduri, „pentru snobi”) şi despre muzica – „atroce, cumplită, insuportabilă etc.” - din filmele româneşti. Îl trimit şi ED care îmi răspunde: „…Chiar merită să discutăm acest articol?! Dar hai mai bine La mulţi ani şi Crăciun fericit, să te bucuri şi să fii colindat de cei dragi!” Şi are dreptate. În fond, aceşti comentatori cârcotaşi imaturi – un fel de Bubico în lumea criticilor – urmăresc doar să murdărească, să terfelească, să se înalţe pe cadavrele celor pe care, cred ei, au reuşit să-i desfiinţeze cu sentinţa lor. Este ispititor să le atragi atenţia că greşesc, să încerci să-i îndrepţi (by your standards of being right), însă dacă le răspunzi nu faci decât să intri în jocul lor şi să te murdăreşti şi tu.

Am avut parte – cu asupra de măsură - de ceea ce mi-a urat ED: am vizitat şi am fost colindaţi şi vizitaţi într-una. Şi nu e mai presus bucuria reîntâlnirii cu oameni dragi decât judecarea prostiei, răutăţii, imposturii? Fără îndoială că este. Despre bunătate (ca singură armă împotriva răutăţii) mărturisesc şi cele două filme pe care le-am văzut în ultimele zile: Disney’s A Christmas Carol (ultimul din 2009) şi Gară pentru doi (primul din 2010).

Am ajuns la mall şi ni s-au proiectat, înaintea filmului propriu-zis, o groază de trailere. Există un infern clasicizat (cazanul cu smoală, răutatea fără de margini etc.), dar există – nu am nicio îndoială – şi un infern în culori atrăgătoare, croit după clişeele clipei de faţă de la Hollywood. Care infern nici nu mai este luat ca atare. Este, au contraire, înlocuitorul viţelului de aur la care ne închinăm (aproape) cu toţii, cu mic cu mare. Să conteşti lipsa substanţei, sărăcia mesajului în producţiile cinematografice – ultrarevoluţionare ca tehnologie, e drept – ale anului în curs echivalează cu a-ţi da singur foc la valiză. Eşti automat marginalizat, arătat cu degetul, considerat desuet etc.

Dar nu există doar infernul din formele înşelătoare de pe pânza ecranului. Infernală este orice rătăcire, orice abatere de la calea ce dreaptă (pe care cu multă trudă o afli, oricum) în numele unui avantaj de moment, al unui moft sau al unui orgoliu nevindecat. Este şi mărturia unui mare regizor – a lui Friedrich Murnau din Sunrise, film pe care am dorit iniţial să-l aleg spre vizionare în prima zi a anului. Am revăzut însă Gară pentru doi (a cărui temă muzicală Theodor o cântă deja la pian). Am avut parte deci de 2h20” de crying game (aşa cum s-a întâmplat, deunăzi, la Silver Dream Racer).

Am reascultat albumul-eveniment Basorelief despre „sfânta datorie” a fiecărui suflet de pe Pământ, aceea că „patria începe în trupul său şi creşte-n ceilalţi, în armonie”. După aceea am vorbit la telefon cu AE - cel care a conceput, compus şi orchestrat acest LP. Subiectul: experimentul emigrării (şi căutarea identităţii) în Lumea Nouă, precum şi o serie de consecinţe care decurg din această „mutaţie culturală”. Fi-voi în stare în 2010 să „trag linia” şi să discut, aşa cum mi-a urat amicul meu, despre experienţele prezente, despre the real point - omul frumos şi bun, întruchipare a kalokagathiei? De ce nu? La urma urmei, nici nu merită discutat despre altceva.