Warfare

Nicolae Steinhardt colosal, mereu şi mereu viu prin ceea ce scria: „Constat că nu înţeleg decât de bâtă. E o surpriză pentru un intelectual. Dar, vorba ceea, asta-i situaţia. Dumnezeu, milostivindu-se, mă bate ori de câte ori e nevoie. Cu ierburi amare, cu varga, cu scârbe, nu mă cruţă. Mă bagă-n sperieţi, că de frică ştiu. Aşa, bătrâneşte. Ciomăgit, mă trezesc şi-mi vin în simţiri pentru un timp.”

Alunecarea spre ispite, pare a spune Steinhardt, vine şi din îngâmfare, din autosuficienţă, din pierderea măsurii şi a dreptei socotinţe. Din ne-paza gândurilor şi din con-lucrarea cu gândurile pierzătoare. Din iluzia că lucrurile „merg de la sine”, că eşti „buricul pământului” şi ai parte, vezi Doamne, de un „tratament special” din partea Atotputernicului, uitând că mai sunt şi alţii sub soare: „Tot tata, săracu, după ce i-am spus că m-am botezat: Numai să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că acum s-a zis, Dumnezeu o să se ocupe numai de tine. Nu uita că mai sunt vreo trei miliarde.” ... Oare Steinhardt cel devenit, prin Botez, „făptură nouă”, i-a lăsat pe părinţii săi de izbelişte (pe ei şi pe rudele sale de sânge, văzute şi nevăzute, pe cărturarii ne-Ortodocşi de care şi-a lipit simţirea în viaţa sa) în rugăciunile sale pentru singurul (şi, vai – spun fundamentaliştii ortodocşi – esenţialul) motiv că au fost „evrei necreştinaţi”? Cărţile sale grăiesc limpede că nu i-a uitat şi că atunci când dădea slavă Celor din ceruri pentru măreţia Lor îi îngăduia şi pe aceştia. Cum? Prin asumarea întreitei soluţii creştine: bunătatea, apărarea dreptăţii altora şi smerirea eului – „singura posibilă, dacă avem niţică minte şi privim realitatea în faţă”. Soluţie care este însuşi arsenalul omului angajat în „războiul nevăzut”, expresie referitoare la condiţia creştinului angajat într-un război cu un puternic şi nemilos adversar. Expresia, comentează Steinhardt în al său Jurnal, nu este „poveste metaforică”, ci o „treabă serioasă”: „Creştinul duce un război pe care trebuie să-l câştige, nu încape „onorabilă predare” şi de aceea el nu poate considera războiul drept ceva superficial. El îşi concentrează toată viaţa în jurul victoriei urmărite , el îşi însuşeşte pe deplin cuvintele feldmareşaluilui Rommel: odată declarat războiul, nimic alta nu mai contează decât s­ă-l câştigi, restul tot e zeamă de varză.”

Pizza 70

Aseară a răsunat la Filarmonică muzica lui Şostakovici (Concertul nr. 1 pt. vioară şi orch. op.77 – solo violin Remus Azoiţei) şi Biezet-Scendrin (Suita Carmen). Pe dirijorul Ion Ionescu-Galaţi – ca de obicei in very good shape – l-am văzut dirijând a treia oară. La sfârşit a bisat cu aria Toreadorului din Carmen lăsând orchestra without a conductor. A plecat pur şi simplu din faţa ei şi a stat în spatele unui instrumentist, în partea laterală a sălii. A fost un triumf.După concert ne-am adunat la un ceai împreună cu OB şi cu Ţucii (C&T). Am revăzut pozele făcute la Pătrunsa. Fabuloase locuri.
Today, film & stage director Dan Piţa turns 70. I have mixed feelings when I think of him, but I strive to only remember what is good, beautiful and inspiring about his work (pre-1989 movies like: Apa ca un bivol negru, Nunta de piatră, Duhul aurului, Filip cel bun, Tănase Scatiu, Profetul, aurul şi ardelenii, Bietul Ioanide, Pruncul, petrolul şi ardelenii, Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi and the theatre play: Amurgul burghez). He had been my Romanian star director before I discovered Mircea Săucan (Meandre, 100 lei) in 1990.