Regele Scamator Ştefan Iordache

Ajuns la o anumită vârstă, actorul Ştefan Iordache avea să fie bântuit de amintiri, de nostalgii. Se simţea grăbit, apăsat de timp. Simţea nevoia să se limpezească pentru că „nu poţi scoate din tine numai personaje”, „e împovărător, la un moment dat, să fii în permanenţă altcineva, ajungi să nu te mai recunoşti pe tine însuţi”. Din acest dor „de sine”, de „băiatul care bătea mingea în Rahova”, s-a născut volumul de confesiuni Regele Scamator Ştefan Iordache de Ludmila Patlanjoglu. Acel băiat avea să fie şi primul personaj pe care, cu o improvizaţie pe tema „spectator într-o sală de cinema”, l-a jucat în Institut. Timidul Ştefan Iordache Şi-a amintit brusc de vremea când frecventa asiduu cinematograful „Aida” din Rahova, unde „se ronţăiau seminţe de floarea-soarelui, se fluiera şi se vorbea cu actorii de pe ecran”. Atunci, de pe un scaun plasat pe scenă, proaspătul student la actorie se făcea că mănâncă seminţe şi striga ca un derbedeu: „Ce faci, bă? Pune-i mâna, bă!...Pup-o, băăăăăă!” Din acel clipă colegii au început să-l considere „un partener demn de luat în seamă”.

După evocarea debutului furtunos cu rolul principal dintr-o piesă de Brecht (Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită) şi a primelor sale roluri mari (din Viziuni flamande, Crimă şi pedeapsă) sunt amintite primele întâlniri cu filmul: Străinul (pentru care a primit Premiul de interpretare masculină la Karlovy Vary), Gaudeamus igitur, Un film cu o fată fermecătoare. Nu sunt trecute cu vederea escapadele de june prim din timpul filmărilor la Gaudeamus igitur, transformate într-o frăţie de cruce – cu actorul Sebastian Papaiani şi operatorul Nicolae Girardi. O serie de alte prietenii sunt apoi amintite – cu actorul Cornel Coman, cu regizorii Dan Piţa şi Şerban Marinescu şi – cum altfel? – cu oamenii simpli de la Gruiu (unde actorul avea o casă) sau cu lăutarii de la „Şarpele roşu”. Călătoria în timp nu putea ocoli iubirile din tinereţe: Stela, Irina (Petrescu), Liliana (Tomescu). Care era femeia adevărată pentru Ştefan Iordache? Cea cu „inteligenţă, umor, înţelegere, bun-simţ,dreaptă-măsură”. Opusul acesteia: femeia „frumoasă şi tâmpită”.

Din seria oamenilor care i-au marcat destinul se numără câţiva regizori de film şi teatru: Mihai Iacob, Dan Piţa, Mircea Daneliuc, Şerban Marinescu, Dinu Tănase, Dinu Cernescu, Silviu Purcărete, Sanda Manu, Cătălina Buzoianu şi dramaturgul Horia Lovinescu, o vreme director al Teatrului „Nottara”: „un boem rafinat”, cu „o distincţie aparte: un cap superb, cu nişte ochi enormi, migdalaţi. Apăruse în vremea aceea o caricatură a lui Neagu Rădulescu, o ţin foarte bine minte, făcută lui Horia Lovinescu: avea două rafturi de bibliotecă în loc de ochi”. Dar actorii care au fost? „Când moare un actor, moare o lume”. De aceea, Ştefan Iordache a refuzat să se împace cu gândul că au murit şi aştepta ca ei să se întoarcă: George (Constantin), Amza (Pellea), (Emanoil) Petruţ, (Gheorghe) Cozorici, (Constantin) Rauţchi, Ileana Predescu, Gina Patrichi, Poldi (Leopoldina Bălănuţă)...Multe din întâlnirile cu actori, pictori, poeţi etc. erau bahice dar nu numai: „erau, de fapt, nişte colocvii ad-hoc, care au însemnat mult pentru mine şi pentru generaţia mea. Se discuta despre teatru, pictură, poezie, film. Simţeam atunci o mare bucurie, pentru că eram toţi absolut liberi, nu aveam nicio constrângere, din nicio parte. Cred că a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea, ca artist şi ca om.”

O altă perioadă frumoasă, rodnică, a fost şi cea următoare angajării lui Ştefan Iordache la Teatrul Mic, unde era director Dinu Săraru: Maestrul şi Margareta, Să îmbrăcăm pe cei goi, Richard al IIIl-ea, Amurgul burghez, Emigranţii, Cerul înstelat deasupra noastră. Pe la mijlocul anilor 70 a reînceput – pentru trei decenii – cariera sa cinematografică: Doctorul Poenaru; Ediţie specială; Bietul Ioanide; Bună seara, Irina;Pruncul, petrolul şi ardelenii; Înghiţitorul de săbii; Întoarce-te şi mai priveşte o dată; Concurs; De ce trag clopotele, Mitică?; Glissando; Ciuleandra; Noiembrie, ultimul bal; Cei care plătesc cu viaţa; Hotel de lux; Cel mai iubit dintre pământeni; Eu sunt Adam; Faraonul; Ticăloşii.

...Şi a venit descătuşarea din decembrie 1989. Ştefan Iordache a fost printre cei care au apărut la Televiziunea Română cu un discurs către ţară. Ceea ce spunea atunci a rămas însă un simplu vis: „Cred că va trebui să muncim enorm pentru a acoperi acest gol care a fost lăsat moştenire culturii româneşti...Cred că teatrul românesc nu a dispărut în această grea perioadă. Cei cinstiţi, care au ştiut să-şi păstreze demnitatea, au luptat cu mijloace specifice pentru salvarea, pentru păstrarea acestei minunate manifestări spirituale a omului care este teatrul...” În schimb, profeţia sa avea să se împlinească: „Mă gândesc cu speranţă la viitor, dar şi cu îngrijorare. Ne trebuie multă luciditate. Există pericolul să apară noi demagogi, falşi lideri, oameni care să se priceapă la toate, poate şi provocatori.”

Numeroase mărturii ale rudelor apropiate, prietenilor sau artiştilor cu care a colaborat, precum şi o bogată antologie teatrală (spectacole de pe scenă, de la Televiziune şi de la Radio) şi cinematografică întregesc volumul Ludmilei Patlanjoglu dedicat celui care – împlinind cuvântul lui mam’-mare - s-a făcut „scamatoriu”. Peste ani, actorul Ştefan Iordache i-a replicat: „Mamă-mare, de acolo, pe unde oi fi, să ştii că zicerea matale, care acum parcă îmi sună un pic şi a blestem, s-a împlinit.”

Religie & civilizaţie

Cineva de peste ocean (unul dintre românii adoptaţi de „lumea nouă”), îmi mărturiseşte – în limba engleză - că se află într-o dispută cu un profesor universitar de la Harvard, care încearcă să demonstreze frumuseţea artei catolice şi urâţenia artei ortodoxe (adică icoanele, îmi închipui). Totul în numele ideii că Vestul este mult superior Estului, datorită acestei perspective estetice asupra vieţii. Apoi îmi cere un sfat: ce idei, sugestii sau cărţi îi recomand pentru a-l putea combate pe profesorul respectiv?

Îi răspund, pentru început, tot în engleză, încercând să-i atrag atenţia că nu poate fi vorba de nicio demonstraţie în sens contrar celor afirmate de persoana aceea. Frumuseţea Ortodoxiei – a icoanelor şi a artei ortodoxe în general (care sunt, nu-i aşa, parte din viaţa liturgică a Bisericii, nu simple „obiecte” şi „artefacte” expuse în galerii şi expoziţii) poate seduce privitorul, dar nu-l poate convinge. Mai ales atunci când are o idee fixă cu arta Renaşterii. Nici Hristos n-a reuşit să facă pe nimeni să-L iubească prin argumente logice. E, am adăugat, ca şi cum ai dori să impui cuiva să renunţe la admiraţia pentru Patimile lui Hristos de Mel Gibson, pentru a îndrăgi Andrei Rubliov de Tarkovski. Numai Duhul poate face aşa ceva. El Singur ne poate „convinge”, învăţa, călăuzi. Dacă Îi îngăduim. I-am recomandat apoi câteva cărţi despre icoane de Uspenski, Florenski, Quenot sau Lazăr Puhalo. La final am spus: Să ne ierte Dumnezeu pe toţi pentru mândria noastră.

Vine, ca un fulger, replica amicului meu, tocmai din „pământul făgăduinţei” unde „numai cerul este limita”: Şi cum rămâne atunci cu relaţia dintre religie şi civilizaţie (căci, se ştie, cele mai dezvoltate ţări nu sunt ortodoxe, de ex. SUA sau Europa de Vest)?

Atunci mă hotărăsc să renunţ la engleză şi îndrăznesc a începe cu o mustrare: Amice, chiar nu vrei să mai scrii nimic în limba română? Mie îmi face plăcere să conversez şi în engleză (doar asta mi-e meseria, nu mă deranjează), dar întrebam şi eu… După care îmi arăt nedumerirea: Referitor la întrebarea ta nici nu ştiu ce să mai spun, ghicesc în ea – sper să mă înşel, totuşi - atâta stereotipie...Ce vrei să spui şi cui faci apologia? Oare nu ştii că nu e vorba despre religie (ci despre un mod de viaţă – a way of life) în cazul lui Hristos? Măcar via Mircea Eliade, dacă nu din Tradiţia Bisericii – pe care, nu-i aşa, ne nevoim a o trăi, nicidecum a o „consulta” în săli de lectură ale bibliotecilor din „ţările civilizate” sau nu...Pe de altă parte, ce anume te face să crezi că Estul „înapoiat” (din care face parte şi România) şi „necivilizat” e neapărat – la nivel de asumare conştientă - Ortodox? Amândoi ştim că nu e (sau e, la nivelul formelor fără fond). Sau că, ne(mai)fiind Ortodox (ci ajuns Papist, Protestant, NeoProtestant, Nihilist, Raţionalist, Musulman, Budhist, Ateu etc.) Vestul e numaidecât desăvârşit, izbăvit, la loc „sigur”? E o discuţie mult prea serioasă şi prea profundă pentru a o creiona măcar printr-o fereastră de facebook, nu crezi? …Acum, sincer, şi eu mi-am pus problema pe care o aduci tu în discuţie. Atâta doar că nu am simţit niciodată nevoia să mă „despovărez” (precum de o râie sau o ciumă blestemată) de moştenirea creştinătăţii răsăritene, aia care – din perspectiva „emancipată”, „civilizată”, pare condamnată la veşnică „înapoiere”, la „barbarie” etc. Răspunsul, cred, îl aflăm (dacă dorim cu adevărat un răspuns sincer) în Tainele Bisericii, în trăirea lor. În smerenie şi dobândirea dreptei socotinţe. Şi încă ceva: cândva, once upon a time, ai văzut nişte filme ale unuia pe nume Andrei Tarkovski. Sau ale altora, pe nume Paradjanov, sau Abuladze, sau – de la noi – un Victor Iliu (La Moara cu noroc), Liviu Ciulei (Pădurea spânzuraţilor) ori Dan Piţa (Nunta de piatră, Duhul aurului, Concurs) şi încă alţii. Posibile răspunsuri – dacă amnezia (voluntară ori ba) nu e cronicizată - găseşti din belşug şi în operele lor.

Iartă-Ţi, Doamne, fiii rătăcitori!

P.S. Dincolo de argumentele mele, fondate sau nu, întrebarea persistă şi, mai cu seamă pentru cei care privesc Biserica oarecum din afara ogrăzii ei, lucrurile se văd astfel: în alb („civilizatul” Apus) – negru („înapoiatul” Răsărit). Pentru cei care am rămas aici, în locul unde timpul pare oprit şi nu se întâmplă nimic, nu ar trebui să se pună problema respingerii tehnicii şi tehnologiilor (sau mărturiilor culturale, duhovniceşti) din „luminatul” Apus. E mai degrabă nevoie de activarea unei calităţi pe care preferăm adesea să o lăsăm în adormire: discernământul. Avem mare nevoie să deprindem a-l folosi. Că altminteri ne transformăm într-un popor de habotnici ori de netrebnici devoratori de pop-corn şi Coca-Cola, de filme-conservă americane, de telenovele şi televizor, de jocuri pe calculator şi lista poate continua. Există – şi asta contează – o fibră în intimitatea sufletului nostru pe care NIMENI nu o poate sluţi. Pe ea se cuvine să o păstrăm neatinsă de o ideologie sau alta, de o toană sau alta. Este „sfânta sfintelor” din inima noastră la care, dacă mai ştim să ajungem, putem primi în schimb tot ceea ce – prin rugăciune curată – cerem. Ca în Camera Dorinţelor din Stalker / Călăuza.