Saturday, 31 July 2010

Mecanisme

În vara anului 1965 scriitorul, dramaturgul şi scenaristul Horia Lovinescu dădea un interviu Evei Sârbu, pentru revista Cinema. Tema dialogului: relaţia dintre film şi contemporaneitate. Spunea atunci, Lovinescu, că unul din semnele cele mai interesante ale epocii sale (în care conştiinţa ecleziastică a neamului era în criză, iar urmările se resimt din plin în ziua de azi) este „dispariţia lui dumnezeu (sic), a fatalităţii”. Omul modern, arăta el, „are conştiinţa autonomiei existenţei sale şi îşi poartă singur, ca pe un fel de alt destin, creat de el, toată responsabilitatea faptelor sale”. La începutul anilor 80, acelaşi Horia Lovinescu va dramatiza pentru scena pe care - ca un adevărat manager, spun acum actorii care nu l-au uitat o conducea (Teatrul Nottara din Bucureşti), Karamazovii lui Dostoievski. Afirmaţia sa din 1965 poate părea conjuncturală, chiar favorabilă climatului social-politic secularizat şi secularizant, de la începutul „Epocii de Aur”. Demersul său de a pune-n scenă – cu un formidabil succes de public şi critică - drama dostoievskiană a nihiliştilor şi a celor ce, în secolul XIX sau XX, au „conştiinţa autonomiei” şi îşi poartă singuri, întreaga „responsabilitate a faptelor”, este însă unul vrednic de cinste şi respect.

Ironia face ca doar cu un an înainte (când s-a schimbat stăpânirea în ţară) să fie eliberaţi din puşcăria unde au deprins, cu adevărat, gustul libertăţii şi al fericirii, o serie de deţinuţi politici. Unul dintre aceştia, departe de a cugeta la „dispariţia lui dumnezeu”, avea să scrie: „Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar - şi nu e neapărat nevoie să fie un lagăr, o temniţă ori o altă formă de încarcerare; teoria se aplică oricărui tip de produs al totalitarismului - există soluţia (mistică) a credinţei.” Aşa începe Jurnalul fericii lui Nicolae Steinhardt. Dar, arată Monahul de la Rohia, soluţia credinţei este „consecinţa harului prin excelenţă selectiv”.

Dar chiar fără experienţa milioanelor de mucenici - victime ale terorii roşii din veacul XX (pentru a nu mai număra pe cei seceraţi de alte şi alte feluri de totalitarism), cărora – în ciuda tratamentului năprasnic la care au fost supuşi – nu le-ar fi trecut prin cap să cugete la „dispariţia lui dumnezeu”, e greu de imaginat o vreme în istorie în care omul să nu ia aminte la dimensiunea pe verticală a existenţei sale. Totuşi, actualele timpuri moderne par mai departe de sfinţenie ca orice altă perioadă istorică anterioară. Să fie nevoie, în acest înnebunitor ev media, de un nou Ev Mediu, cum credea Berdiaev, care arăta că „individualismul a golit individualitatea omenească, a lipsit personalitatea de formă şi consistenţă, a nimicit-o”? Oamenii moderni sunt – crede Glenn Tinder – mecanisme ce „continuă să se depersonalizeze pe ei înşişi şi pe ceilalţi” până la a se anihila reciproc, „fiindcă nu mai sunt liberi şi capabili de iubire”. Sunt, cum ar veni, „de capul lor”.



Mintea actorului cea de pe urmă – Dan Nuţu

Pe la mijlocul anilor 70, Dan Nuţu era, de zece ani, vedetă. În teatru şi în film. Chipul său trimitea imediat la James Dean şi Zbigniew Cybulsky. Era, în film, un rebel cu sau fără cauză. A jucat în filmele celor mai mari regizori: Manole Marcus (Cartierul veseliei), Lucian Pintilie (Duminică la ora 6), Andrei Blaier (Apoi s-a născut legenda, Dimineţile unui băiat cuminte, Ilustrate cu flori de câmp), Dinu Tănase (Prea mic pentru un război atât de mare, Dincolo de nisipuri), Mircea Mureşan (Asediul, Bariera, Porţile albastre ale oraşului, Împuşcături sub clar de lună), Alexandru Tatos (Rătăcire), Dan Piţa (Tănase Scatiu). În 1979, pe când filma Întoarcerea lui Vodă-Lăpuşneanu, s-a supărat pe tot ce însemna lumea românească – cinematografică sau nu – şi a plecat încotro a văzut cu ochii. „Plecatul – mărturiseşte actorul într-un recent interviu luat de Iulia Blaga - a fost o tâmpenie la câte vize aveam pe paşaport pentru ţări pe care nu le văzusem niciodată. Nu mai aveam ce face în România. Cu Nicolaescu nu am făcut niciodată şi nici nu aveam de gând să fac filme. Nu mai aveam cu cine lucra. Le făcusem pe toate. Făcusem şi teatru, şi film, şi mă plictisisem de amândouă. Teatrul nu-mi plăcea. Când repetam era OK, dar când joci Elisabeta I cinci ani de zile...” Tipic pentru personajul Dan Nuţu.

În toate filmele de mai sus actorul Dan Nuţu strălucea. Era „altceva” decât personajele, contrafăcute, de tineri mai mult sau mai puţin „revoluţionari”. Avea viaţă, culoare, era – nu e puţin lucru! – autentic. Dar revelaţia Dan Nuţu avea să se producă (aşa cum, în fine, recunoaşte actorul, în acelaşi interviu) în două din filmele cele mai puţin cunoscute (de critici, dar mai ales de public), datorită opoziţiei puternice din partea cenzurii şi difuzării: Meandre şi 100 de lei, ambele în regia lui Mircea Săucan. Într-un anumit sens, „mintea sa cea de pe urmă” de acum nu e cu totul nouă. La începutul anilor 90, actorul, proaspăt revenit în România avea să recunoască într-un interviu TVR ceea ce acum spune din nou: „Săucan era un regizor special pentru că era şi foarte special ca om. Pe mine nu mă ducea pe atunci mintea la ce avea el în cap sau de ce mi-a dat să spun în Meandre din „Cartea junglei” de Kipling.” Urmează, în continuare, un tribut de suflet adus regizorului Mircea Săucan: „Realizările lui, care erau total novatoare pentru vremea respectivă (chiar mult peste Pintilie sau Ciulei), erau - păstrând proporţiile - similare cu ce făcuse Orson Welles. Mă refer la noutatea pe care a adus-o.” Altundeva, Dan Nuţu numea cele două filme de Săucan „a definite cut above”. Altfel spus, Cezarului, ce-i al Cezarului. Dar – nota bene – aceste aprecieri magna cum laude aduse lui Săucan vin la numai câţiva ani distanţă după rândurile laconice pe care, cu chiu cu vai, le-a scris despre regizor pentru volumul Iuliei Blaga, Fantasme şi adevăruri. O carte cu Mircea Săucan: „…dacă n-ai nimic frumos de spus, nu spune nimic. Sounds better in English: If you can’t say anything nice, don’t say a thing.”

Friday, 30 July 2010

Coming Home

Incitat de cuvintele Ioanei Pavelescu de ieri, am revăzut, cu Raluca, unul din filmele ei reprezentative: Rătăcire de Al. Tatos – un exerciţiu de stil mai degrabă (şi un film despre gustul amar fericirii închipuite, gândite în sens strict material) decât un film propagandistic în spiritul politicii PCR de a ridica în slăvi patria şi a diaboliza străinătatea. Desigur, o variaţiune pe o temă dată („fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n ţara mea”), însă – de la o poştă se vede – un film făcut de întreaga echipă cu pasiune şi cu talent. Am revăzut apoi şi începutul (prima jumătate de oră) din Umbrele soarelui de Mircea Veroiu. Tot un film despre întoarcerea la vatră şi „reîntregirea familiei”. Veanu (Dragoş Pâslaru) se reîntoarce la casa părintească, după moartea năprasnică a soţiei sale gravide (Ana Ciontea), care, împreună ci pruncul ce-l purta în pântec, a fost ucisă de coarnele unui taur în timp ce-i dădea de mâncare. Bunica sa, un fel de Vitoria Lipan (Leopoldina Bălănuţă), îşi jeleşte morţii dispăruţi prematur, pregăteşte cina şi pune farfurii şi pentru cei plecaţi – în „clipa cea repede” – în lumea umbrelor: bărbatul şi nora ei, soţia nepotului ei şi pruncul lor nenăscut…Tatăl lui Veanu (Ilarion Ciobanu) este bucuros: „Azi mi s-a întors unul din feciori acasă.”, iar Veanu îi răspunde: „Dacă îi aşteptăm or să se întoarcă şi ceilalţi.” La fel ca Becket (în Aşteptându-l pe Godot), Veanu grăia în adevăr. Căci doar prin aşteptare şi îndelungă răbdare (adică prin credinţă) se ajunge la „reîntregirea familiei”, altfel nu…

…Cât mi-aş dori să ajung şi eu la un strop măcar din înţelepciunea Doamnei Sorana (Irina Petrescu) din Imposibila iubire, care grăia astfel despre credinţă către Călin Surupăceanu (Şerban Ionescu): „Credinţa, dragul meu, e piscul cel mai înalt la care poate ajunge sufletul unui om. Dar şi idealul căruia îi sacrifici credinţa şi tot ce ai mai bun în fiinţa dumitale e foarte important. Puritatea acestui ideal contează enorm. Îţi spun toate astea pentru că eşti înzestrat cu o inteligenţă şi cu o inimă nobilă şi n-aş vrea ca peste ani să-ţi dai seama că n-ai folosit aceste mari bogăţii ale sufletului aşa cum se cuvine.” Este nevoie, aşadar, de o inteligenţă şi de o inimă nobilă pentru a şti să discerni, să alegi idealul (iar nu ideologia) pentru care se cuvine a sacrifica tot ce e mai important în fiinţa noastră. Practic, omul are de învăţat o singură artă: aceea de a aştepta întoarcerea fiilor sau părinţilor sau fraţilor risipitori, care s-au poticnit în diverse rătăciri şi eresuri. Este arta pregătirii pentru bucuria dată de minunea „reîntregirii”, a întoarcerii din „străinătate”…



P.S. Am terminat de recitit, en famille, din Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah. Pe măsură ce parcurgeam ultimul capitol (al 51-lea), simţeam că autorul textului ni se adresează nemijlocit, că ne priveşte ceea ce scrie acolo: „Mărturisi-mă-voi ţie, Doamne Împărate, şi Te voi lăuda pe Tine, Dumnezeule, Izbăvitorul meu. Mărturisescu-mă numelui Tău, că acoperitor şi ajutor Te-ai făcut mie şi ai mântuit trupul meu de la pieire. Şi m-ai scăpat din laţul limbii ocărâtoare şi de buzele celor care grăiesc minciună, şi Te-ai făcut mie ajutor împotriva vrăjmaşilor mei. Şi m-ai izbăvit pe mine după mulţimea milei şi a numelui Tău, de la cei care răcneau gata să mă mănânce. (…) S-a apropiat până la moarte sufletul meu şi viaţa mea era aproape de fundul împărăţiei morţii. M-au înconjurat de toate părţile şi nu era cine să-mi ajute, am căutat ajutorul oamenilor şi nu era. Şi mi-am adus aminte de mila Ta, Doamne, şi de lucrarea Ta cea din veac. Că mântuieşti pe cei care Te aşteaptă pe Tine şi-i izbăveşti din mâna vrăjmaşilor. Şi am înălţat pe pământ rugăciunea mea şi m-am rugat pentru mântuirea mea din moarte. Am chemat pe Domnul, Tatăl Domnului meu, ca să nu mă lase fără de ajutor în zilele necazului şi în vreme de jale grea. Voi lăuda numele Tău neîncetat şi-l voi cânta întru mărturisire şi s-a auzit rugăciunea mea. Că m-ai izbăvit pe mine din pieire şi m-ai scos din vreme rea. Pentru aceea mă voi mărturisi şi Te voi lăuda şi bine voi cuvânta numele Domnului. Când eram mai tânăr, mai înainte până a nu rătăci, am căutat să am înţelepciunea întru rugăciunea mea. Înaintea sfântului locaş m-am rugat pentru ea şi până la cele de pe urmă o voi căuta pe ea. Ca de faţa strugurelui copt, aşa s-a veselit inima mea de ea. A umblat piciorul meu întru dreptate; din tinereţile mele am căutat-o. Am plecat puţin urechea mea, şi am primit, şi multă învăţătură am aflat. Mare folos am avut de la ea; Celui care mi-a dat înţelepciune Îi voi da slavă. Că am cugetat ca s-o urmez şi am râvnit binele şi nu mă voi ruşina. Foarte s-a nevoit sufletul meu pentru ea şi întru toată fapta mea sârguitor am fost. Mâinile mele le-am întins spre înălţime şi, când n-am ştiut-o, m-am tânguit. Sufletul meu l-am îndreptat la ea şi, întru curăţie stând, inima mea mi-am lipit de ea din început. Pentru aceea nu mă voi lipsi de ea. Şi lăuntrul meu s-a tulburat căutând-o, pentru aceea bună comoară mi-am agonisit. Mi-a dat Domnul drept plată limba şi cu ea Îl voi lăuda. Apropiaţi-vă către mine, cei neînvăţaţi, şi rămâneţi în casa învăţăturii! Pentru ce întârziaţi la acestea, deşi sufletele voastre însetează foarte? Am deschis gura mea şi am grăit: Agonisiţi-vă, fără de argint. Supuneţi cerbicea voastră sub jug, şi să primească sufletul vostru învăţătură; aproape este de cei care o caută. Vedeţi cu ochii voştri că puţin m-am ostenit şi multă odihnă mi-am aflat. Luaţi învăţătură, că mult argint şi mult aur veţi câştiga cu ea. Să se veselească sufletul vostru de mila Domnului şi să nu vă ruşinaţi de lauda Lui. Lucraţi lucrul vostru mai înainte de vreme, şi El va da plata voastră la timpul potrivit.”

Wednesday, 28 July 2010

Ioana Pavelescu 55

Pe Ioana Pavelescu am descoperit-o nu la debutul din 1969 (Pantoful Cenuşăresei, în regia lui Jean Georgescu), ci într-o dramă cu veleităţi artistice, de Sergiu Nicolaescu: Osânda (1976). De neuitat cadrele filmate în munţii acoperiţi de zăpadă şi scăldaţi în armoniile unei muzici adevărate de film (compozitor: Tiberiu Olah). Parteneri i-au fost atunci Amza Pellea şi Gheorghe Dinică.

Alte câteva titluri îi punctează cariera de actriţă de cinema: Cumpăna (o cabană unde se desfăşoară o dramă în noaptea de Revelion), Rătăcire (o iubire trădată pentru mirajul occidentului), Întâlnirea (cu Sergiu Nicolaescu, dar şi cu Ovidiu-Iuliu Moldovan, într-un love story petrecut în Deltă, iarna, în anii „ocupaţiei fasciste”) şi Polul Sud (un eseu cinematografic despre ratare, în regia lui Radu Nicoară, unde apărea alături de Claudiu Bleonţ şi Alexandru Repan).

Într-un cotidian de mare tiraj, actriţa mărturiseşte că încearcă să îşi spună „cuvinte frumoase” şi să îşi îndrepte gândurile spre „lucruri bune, curate, sănătoase”. Printr-o „călătorie în imaginar” rememorează destinele acelor oameni despre care poate spune: „au însemnat şi înseamnă ceva pentru mine”. Cei mai mulţi însă s-au dus, adaugă Ioana Pavelescu, iar ceilalţi „stau la hotarele valorilor pe care le-au apărat o viaţă întreagă şi nu s-au lăsat niciodată descurajaţi”.

„Vâltoarea agresivă” risipeşte totul în jur acum, iar de vină pare să fie „un organism străin, cu rezonanţe puternice în noi”. Cândva, locurile natale au fost marcate de „dimensiunea majoră a creştinismului, onoarei, simplităţii şi tradiţiei”, iar „îndurarea a cunoscut poate cea mai îndelungată formă de supravieţuire”. Aceste valori sunt înlocuite de „exhibiţionismul primitiv al unei societăţi bolnave, care este trasă la răspundere pentru tot ceea ce se întâmplă, luându-se în calcul în mod viclean şi oneros efectul, şi nu cauza pentru care ne aflăm aici”. Tot ce mai poate spune actriţa e: „Credinţa, conştiinţa, onoarea, adevărul, cuvântul potrivit pe înţeles şi faptă au rămas undeva în ridicol şi dicţionare.”

„A venit vremea batjocurii, a generaţiei spontanee” mai spune actriţa. Trăim doar „consecinţa tragică a peste 60 de ani de minciună”. Poezia a murit şi „conştiinţele sunt letargice”. „Să le fi «ieşit» cu succes experimentul? Să ne fi asasinat oare şi speranţa o dată cu modelele?” se întreabă actriţa, retoric. De ziua ei, Ioana Pavelescu (n. 1955) simte precum Maşa lui Cehov: „Port doliul ţării mele, sunt nefericită.”



Tuesday, 27 July 2010

9 zile dintr-un an

● Ziua întâi, a doua şi a treia

Drumul spre Lupşa. Reîntâlnirea cu oameni dragi. Discuţii „de taină” în curtea mănăstirii şi în incredibilul pangar organizat de Pr. Simion. Este, lucrarea sa, un pariu câştigat (cu dictatura kitsch-ului cvasi-general), o demonstraţie că se poate şi aşa (cum scria, la superlativ, Costion Nicolescu, în comentariul său) într-o vreme când norma este cu totul şi cu totul alta. Nu mai miră pe nimeni mulţimea de cărţi şi obiecte bisericeşti ce gâdilă „evlavia populară” - o manelizare generală pe tarabele din incinta mânăstirilor ce pare să arate că „numai banii care se încasează în acest fel contează, că nu are deloc importanţă faptul că se deversează în casele şi in viaţa oamenilor toate aceste obiecte urâte, jignitoare, agresive, stridente, pestriţe”. „Eu cred că ne aflăm în aceeaşi situaţie cu aceea când Hristos a lua biciul şi i-a alungat pe negustori din templu (Luca 19, 45-46 ). Biserica este chemată să fie peşteră a Naşterii lui Hristos, iar nu peşteră de tâlhari. Dacă nu cumva noi suntem chiar şi mai rău. Aceia măcar nu se pretindeau creştini, aşa cum ne pretindem noi. Ba, încă şi ortodocşi, pentru care imaginile iconice ar trebui să fie mărturie nesmintită a identităţii lor înalte întru dreaptă credinţă.” – scrie Nicolescu.

La pangarul din Lupşa găsesc un volum (apărut recent la Editura Eccesiast) pe care l-am tradus, acum zece ani, pentru un site ortodox: Calea de la Protestantism la Ortodoxie. Mărturia de credinţă a unui Baptist convertit la Ortodoxie de Carl Carlton. Ce-i drept, cu câteva luni în urmă, un preot din Sibiu m-a rugat (prin email) să revizuiesc puţin traducerea aceea în vederea publicării ei în volum. Dar apoi nimeni nu mi-a semnalat apariţia cărţii.

Răsfoiesc, în acelaşi cochet bookshop din incinta mănăstirii, un articol în care Mircea Platon - ferm şi argumentat – îi dă replica lui Cătălin Avramescu. Acesta visează (următor unei vizite în Scoţia) o Românie protestantă, calvină. Numai aşa, scrie înflăcărat Avramescu, vom scăpa de sărăcie, de înapoiere, de mitocănie, de o ortodoxie a „formelor fără fond”…Prin satele şi oraşele României zăresc nu puţine temple (case de rugăciuni) plantate după chipul şi asemănarea teologiei reformate, calvine, (neo)protestante. În repetate rânduri, la ieşirea din localităţi mi-a fost dat să văd plăci cu inscripţia „Dumnezeu să vă binecuvânteze”, ce trădează orientarea confesională a stăpânirii. Şi poate că fenomenul – excepţional, extra-ordinar – de la Lupşa (sau Cebza sau, cum aveam să aflu, Nera) este răspunsul cel mai potrivit, cel mai cuminte, adresat unei norme obosite şi pervertite (acea ortodoxie a „formelor fără fond”). Este, de fapt, adevărata şi singura reformă posibilă (şi vrednică de mirare) din Biserică: aceea din interior.


● Ziua a patra

Popas de o zi la casa de vacanţa a lui Luci şi Anca. Sus în deal, o casă, o curte, un barbecue. În nocturnă, un schimb de păreri – încins de un deţ de ţuică prefriptă – despre cât cinema pur-sânge e în filmele lui Woody Allen sau Cristi Puiu. Când tocmai dezbăteam cum stă treaba cu şmecheriile pulp fiction regizate de acest D.J. celebru (aşa-l numeşte Luci pe Tarantino), şi-a făcut apariţia o vietate cu ţepi. Ariciul de la miezul nopţii ne-a trimis la culcare.


● Ziua a cincia

Prin Sibiu, spre Olăneşti. De pe terasa pensiunii unde am înnoptat se putea zări tricolorul fluturând pe turla bisericii pravoslavnice. Deodată, nevăzute megafoane răspândeau aievea triumfaliste discursuri patriotice despre ţară şi neam. Dacă vocile tribunilor naţiei erau doar închipuire – închipuirea mea - şlagărul Epocii de Aur, Magistrala albastră (cântat de Mirabela Dauer şi Dan Spătaru) era, printr-o ciudată combinaţie random de playlist, o realitate. Nu mai auzisem această melodie propagandistică de douăzeci de ani. Am reascultat-o acum, când orice referinţă la „trecutul de aur” al României e cool. De ce m-ar mira? Sondajele de opinie arată că peste 40% din români l-ar realege preşedinte pe Ceauşescu.

Avem TV în cameră. Profit şi zappez. Mă opresc la o emisiune în care invitat este un american de vreo 40 de ani. Fusese protestant şi acum e … preot ortodox. E, aflăm, însurat cu o româncă şi au doi copii. S-au stabilit – spre stupoarea multora - în…România.


● Ziua a şasea

Drumul spre Pătrunsa dus-întors. Pentru Raluca, deşi l-a avut în braţe pe Ioan, a fost ca un mers pe ape. Pentru Ioan a fost un coming home. Cu un an în urmă – precum Gary din Get Out, avea să-şi făurească el întâiul rai: cel din pântecul matern. La momentul cuminecării a râs. I-am revăzut pe Monah şi pe Ghiţă aka Petre.

Stop-over la Râmnicu Vâlcea. Mă sună AE să-mi semnaleze un interviu cu Dan Nuţu. În „actul trei” al vieţii sale, actorul din Meandre şi 100 lei (ambele regizate de Mircea Săucan) dă Cezarului ce-i al Cezarului: „Săucan era un regizor special pentru că era şi foarte special ca om. Pe mine nu mă ducea pe atunci mintea la ce avea el în cap sau de ce mi-a dat sa spun în Meandre din „Cartea junglei” de Kipling. Realizările lui, care erau total novatoare pentru vremea respectivă (chiar mult peste Pintilie sau Ciulei), erau - păstrând proporţiile - similare cu ce făcuse Orson Welles. Mă refer la noutatea pe care a adus-o.”


● Ziua a şaptea

Go West. După o escală scurtă la mănăstirea Dintr-un lemn, oprim la pensiunea „Moara viselor” din Vaideeni. Ne revedem cu Petre la un han. Ca apoi, după ce pleacă, să mă trezesc cu o femeie la masă la noi, întrebându-mă dacă e actor şi cum îl cheamă. Îi spun. Zice că bărba-su’ (care e cu vreo zece ani mai vârstnic) l-a recunoscut, că e „din vremea lui”. Puţin mai târziu îi spun lui Petre că a fost (oarecum post factum) recunoscut. Îmi răspunde că exact în spatele hanului acela, în urmă cu aproape 30 de ani, filmase o scenă din Imposibila iubire. Personajul lui, un ticălos din „era ticăloşilor”, suferea o surprinzătoare metamorfoză: dintr-un ţărănoi necioplit devenea, parvenit, un activist de partid intrigant şi pus pe turnătorii. Era (şi este) „omul zilei”, chiar dacă „meniul zilei” e altul acum.


● Ziua a opta

Drumul înapoi, via mănăstirea Nera. Şoselele sunt, în continuare, unele ciuruite de gropi (cele care duc la Polovragi sau unele din Caraş-Severin ce duc la Herculane), altele netede ca-n palmă. Ajungem la Nera. În curtea mănăstirii dăm de preotul ortodox (pe care-l văzusem cu trei zile-n urmă la TV) din SUA, cu tot cu ai săi. Ca şi cum s-ar fi coborât de pe micul ecran…

Peste noapte găsim loc la o pensiune, dar camera noastră - din construcţie - nu are niciun geam.


● Ziua a noua

Ne trezim devreme să ajungem la slujba matinală ce începe, la Nera, la ora 04.30. Corul maicilor e, parcă, din altă lume. După o gustare pornim spre Deta, unde îmi vizitez neamurile. Trec şi pe la cimitir, să-mi salut bunicii dinspre mamă şi unchiul. O ultimă escală (mănăstirea Cebza) şi ajungem acasă. Abia atunci resimţim oboseala. Dar a meritat.


Friday, 23 July 2010

Oasis

Citesc, în cartea lui Mihai Copăceanu,
Or
todoxie la Oxford (am descoperit-o pe rafturile pangarului de la mănăstirea Lupşa, mănăstire pe care – fără să-mi pară rău - o supranumesc „Sânul lui Avraam”), mărturiile câtorva convertiţi la Ortodoxie din Marea Britanie. Unul dintre aceştia este un tânăr englez, crescut într-un mediu baptist, care fusese căsătorit cu o româncă. Soţia lui mergea însă la o biserică ortodoxă. El însă niciodată nu a fost curios să intre în lăcaşul de cult frecventat de soaţa sa. Abia după ce a rămas văduv a intrat să vadă cum este biserica în care se ruga iubita lui soţie, prematur mutată la cele veşnice. A fost începutul călătoriei sale dinspre un un mediu Protestant, impregnat de austere şi rigide principii calviniste, spre Ortodoxie. A depăşit, cu timpul, prejudecăţile pe care – ca orice „creştin reformat” - le avea în privinţa ierarhiei bisericeşti, icoanelor şi canoanelor etc. şi a fost primit în Biserica Ortodoxă. Moartea soţiei sale, ce nu împărtăşise crezul baptist, avea să-i dea de gândit. Mai exact reacţia coreligionarilor săi, care susţineau că, rămânând ortodoxă, ea a ajuns în iad. Pe acest convertit la Ortodoxie l-a tulburat mult radicalismul mediului baptist: „...baptismul, în loc să fie o consolare pentru mine, a devenit un blestem. Nu puteam să accept că soţia mea pe care o iubeam nu este în cer.” Participarea la funeraliile soţiei sale i-au pecetluit destinul: „Experienţa înmormântării şi a slujbelor de pomenire de mai târziu m-au marcat într-un mod unic.” Despre convertirea sa la Ortodoxie, un prieten i-a spus: „Trebuie să fie sfârşitul unui drum foarte lung şi dificil.” Răspunsul său: „E, de fapt, Începutul unui drum foarte lung şi dificil.”

„Nu ajunge să fii un om bun, moral, fără să fii parte din Biserica Ortodoxă? Nu ajunge că nu furi, că nu înşeli, că nu ucizi ş.a.?” se întreba retoric un amic, într-o „discuţie de taină” din curtea mănăstirii Lupşa, adăugând că i se par inutile şi discriminatoare formulările dogmatice ale Bisericii. „La urma urmei, toată povestea asta cu Iisus nu e decât un mit, o metaforă, nu-i aşa?”, a mai spus el...Ce să răspunzi? Cum să „demonstrezi” că nu e aşa? Că poate fi – în chip mistic, desigur, prin participarea şi voinţa omului ce nu se opune „Mângâietorului şi Dătătorului de viaţă” – o „metaforă vie” (cum spunea Paul Ricoeur). De altfel, chiar citisem cu o zi în urmă, în cartea lui Pavel Florenski, Stâlpul şi Temelia Adevărului, că eclezialitatea („bisericitatea”) ortodoxă are un caracter indefinibil şi tocmai acest aspect este „cea mai bună dovadă a vitalităţii ei”. Nu putem indica nicio funcţie bisericească despre care s-ar putea spune că „ea însumează în sine eclezialitatea” (căci „în acest caz n-ar mai avea rost celelalte funcţii şi activităţi ale Bisericii”. De asemenea, nicio formulă şi nicio carte nu poate reda plenitudinea vieţii Bisericii. Chiar dacă nu există o noţiune de eclezialitate, eclezialitatea există, „viaţa bisericească se asimilează şi se cunoaşte numai trăită, nu în mod abstract sau mintal”. Şi, adaugă Florenski, „dacă totuşi trebuie să-i aplicăm nişte noţiuni, cele mai potrivite nu sunt cele juridice şi arheologice, ci biologice şi estetice”. Frumuseţea – afirmă autorul Iconostasului dimpreună cu Dostoievski – este singurul criteriu care ne permite să trăim corect „viaţa nouă, viaţa în Duh”, adică eclezialitatea. Steinhardt spunea şi el că „minunea cea mare” a lui Hristos nu este nici umblarea pe ape, nici înmulţirea pâinilor, nici vindecarea orbilor şi a altor nevolnici, nici prefacerea apei în vin, ci „făptura cea nouă”. Şi argumentează cu sintagma binecunoscută: „Câţi suneţi în Hristos sunteţi făptură nouă.” Şi poate că aici, înspre acest Hristos se cade a căuta. Pe acest Hristos se cade a cerceta şi „îmbrăca” în chip personal. Dar la El se ajunge pe „calea cea strâmtă”, ce presupune cercetarea „omului lăuntric”, primenirea lui, lămurirea lui prin răbdare şi eliberare de înşelătorul duh „raţionalist”, cârcotaş, anticlerical, individualist ş.a. Omul – avea dreptate autorul Karamazovilor – nu poate trăi fără a se închina. Iar atunci când nu se închină – sacramental, „în Duh şi Adevăr” - Dumnezeului celui Viu, sfârşeşte prin a se închina unui idol material sau chiar imaginar (de exemplu mania emancipării omului de sub „constrângerea dogmatică” a Bisericii în favoarea „confortului ocţidental” şi a iluzoriei „cugetări libere”).
Pe de altă parte însă, are dreptate şi amicul meu. Gândirea „reformată”, „revoltată” a „omului recent” este puternic influenţată de mediul cripto-Protestant, secularizat şi secularizant ce şi-a lăsat semnele şi în spaţiul „drept slăvitor”.

Mănăstirea Lupşa (la fel ca Cebza şi încă alte câteva aşezăminte monahale) este, întâi de toate, o oază de frumuseţe restauratoare. Înconjurat de universul iconic ce aminteşte în chip evident de formele şi culorile zugrăvite de un Rubliov sau Teofan Grecul, de monahi neîncrâncenaţi şi, în general, de un climat purtând marca duhovniciei unor cuvioşi precum Siluan Athonitul sau Rafail, este uşor să contempli „arta artelor” (asceza). Dar ce te faci dacă nimereşti în altă parte, unde „comoara cea de mare preţ” se cere căutată şi descoperită îndărătul unor chipuri încruntate şi dincolo de „naturalismul” sau „realismul” unor tablouri religioase şi a unei mulţimi de artefacte stridente, ţipătoare, pestriţe sau dulcege, tot atât de îndepărtate de monumentalitatea şi sobrietatea icoanei bizantine precum este Apusul de Răsărit? Ei bine, chiar şi atunci (sau poate mai ales atunci) se cuvine a răbda şi a îngădui viclenia şi strâmbătatea, iar apoi a înmulţi – după puteri – binele şi frumosul. Spre slava Celui fără de început şi fără de sfârşit. Este, poate, chiar răspunsul pe care-l căuta amicul meu la întrebarea: cum să te păstrezi necontaminat de „mulţimea înnebunitoare”, atunci când vezi „mişeii la izbândă făcând punte”...

P.S. Despre „oaza” de la mănăstirea Lupşa a scris, recent, şi Costion Nicolescu (într-un număr din Lumea credinţei - sursa: http://cidadededeus.wordpress.com/2010/06/21/colportajul-bisericesc-vitrina-a-starii-duhovnicesti-a-unei-comunitati/). A remarcat ospitalitatea vieţuitorilor obştii conduse de părintele protosinghel Melchisedec Ungureanu („oameni luminoşi şi mereu gata spre prietenoasă întâmpinare şi slujire”) şi pangarul (magazinul de obiecte bisericeşti) din mănăstire, pe care-l socoteşte „cel mai bun magazin de obiecte bisericeşti din câte mi-a fost dat să întâlnesc eu în România”, unde „totul este ales şi aranjat cu mult bun gust”, „nimic expediat sau de mântuială”, „mobilierul este simplu, decent şi discret, titlurile de cărţi atent alese”. În plus, „călcâiul lui Achile al tuturor pangarelor, obiectele mici de colportaj (icoane şi iconiţe, cruciuliţe, mătănii, ilustrate, cărticele de vulgarizare, candele etc.) sunt aici şi acelea selectate cu maximă exigenţă”. Iar părintele Simion, care se ocupă de magazin şi care are în grijă şi bucătăria, este „bine informat şi binevoitor”, gata oricând să-ţi ofere detalii relevante despre orice obiect aflat în vitrine şi despre orice carte de pe rafturi. În concluzie: „Este o plăcere şi un real folos să petreci câteva zeci de minute în acel ambient. Îmi aducea aminte de cele mai bune magazine de acest fel de la Athos (între altele, şi prin oferirea unei trataţii simbolice, în cazul de faţă o bomboană de calitate), cu menţiunea că le depăşea prin faptul că aici nu am putut afla nici măcar un obiect care să fi fost urât, necesar a fi eliminat.” În drum spre Bucureşti însă, o escală pe la câteva alte mănăstiri cu renume (cum este cea de la Curtea de Argeş) se transformă într-o „experienţă cu totul nefericită, traumatizantă chiar”: „tarabe extinse şi întinse cu (...) urâţenii peste urâţenii, kitschuri peste kitschuri, unele adevărate blasfemii, altele de-a dreptul eretice. Părea că cete de draci joacă tontotoroiul, râzându-şi de noi, acolo, în locul acela care ar fi trebuit să amiroasă a sfinţenie şi a bună-cuviinţă. Culmea este că n-am găsit nici măcar un singur obiect care să se sustragă acestei categorisiri. (Las’, că şi la poarta mânăstirii este un bâlci total, parcă te apropii de o plajă, nu de un sfânt aşezământ.) Pliantul mânăstirii şi cele câteva cărţi poştale sunt îngrozitoare, stridente, de un prost gust absolut, şi nu fac decât deservicii, atât monumentului istoric, cât şi credinţei care l-a generat. (...) Toate tipăriturile ieşite din locul acela sunt de o urâţenie jenantă. Până să te sufoce indignarea, te sufoca urâtul. Poate oricine să meargă, să vadă şi să se convingă. Nu-ţi trebuie prea multă cultură ca să observi această manelizare de pe tarabele din incinta mânăstirii (şi a episcopiei, în fond). Doamne, iartă-mă! Dar aceasta o găsesc imaginea sugestivă pentru cineva care nu a văzut ceea ce ni se înfăţişează acolo: este ca şi cum am cânta manele la strană!” Apoi Nicolescu se întreabă retoric: „Unde este istoria noastră, unde este respectul nostru faţă de cele sfinte? Unde este cultura bisericească a înaintaşilor noştri şi demnitatea la care ne obligă ea? Oare să conteze numai banii care se încasează în aceste fel, oare să nu aibă deloc importanţă faptul că se deversează în casele şi in viaţa oamenilor toate aceste obiecte urâte, jignitoare la adresa lui Dumnezeu, dar şi la adresa oricărui creştin cu bun gust? Ne aflăm – mai spune Costion Nicolescu în articolul său - în aceeaşi situaţie cu aceea când Hristos a lua biciul şi i-a alungat pe negustori din templu (Luca 19, 45-46 ): „Biserica este chemată să fie peşteră a Naşterii lui Hristos, iar nu „peşteră de tâlhari”. Dacă nu cumva noi suntem chiar şi mai rău. Aceia măcar nu se pretindeau creştini, aşa cum ne pretindem noi. Ba, încă şi ortodocşi, pentru care imaginile iconice ar trebui să fie mărturie nesmintită a identităţii lor înalte întru dreaptă credinţă.”


Saturday, 17 July 2010

City beast

Theodor vrea să ştie cât timp stă omul în mormânt, după ce moare. „O să stea non stop?” ne-a întrebat deunăzi. I-am povestit întâmplarea şi Monahului, care a adăugat: „Va sta până la Judecata de Apoi!...” Atunci, ne-a mai spus el telefonic, „vor învia toţi” - aşa cum ne-am deprins a mărturisi în Crez . „Nimeni nu va fi uitat” şi „faptele fiecăruia se vor descoperi”, după care – aflăm din predanie - unii vor trăi întru veşnică slavă, iar alţii întru zdrobire. Este, desigur, povestea omului, ca fiinţă nu atât biologică (zoon politikon), cât teologică (liturghisitoare, în stare – singura dintre toate – să se minuneze de viaţă, să înţeleagă că viaţa este un dar). Îl priveşte exclusiv. Celelalte vietăţi din categoria zoon (animale, păsări) care nu sunt şi politikon se exclud, nu se pun la socoteală. De aceea, poate, nu greşesc aceia care, asemenea lui Pr. Teofil, nu recomandă ataşamentul exagerat al omului faţă de dobitoace. (Şi care consideră că un astfel de ataşament indică spre mizantropie şi indiferenţă faţă de Creator.) ...


...La noi pe scară, la ultimul etaj, şi-au făcut cuib două rândunici. Le-am surprins, cu câteva luni în urmă, cum îşi cărau în cioc minusculele materiale de construcţie într-un necontenit du-te-vino, prin fereastra ce a rămas de atunci deschisă mereu pentru ele. Între timp s-au înmulţit şi ziua ciripesc într-una. Acum sunt şase: două mari şi patru mici. Puii stau deja cocoţaţi pe marginea cuibului, unde – indiferenţi, ca toţi semenii lor, la ceea ce cugetă specia om despre făpturi şi Creator - aşteaptă întâia lecţie de zbor. Nu suferă de complexul emo, nu au depresii şi nici tendinţe sinucigaşe. Pur şi simplu îşi văd de treabă. De aceea, drept grăit-a Lucian Blaga, atunci când a cugetat aşa: Dintre toate făpturile, omul este singura fiinţă imperfectă. Toate celelalte sunt desăvârşite. Pentru a se desăvârşi (a deveni întru fiinţă), omul are nevoie de ... istorie.

Friday, 16 July 2010

Solidaritate

Antoine de Saint-Exupery via Nicolae Steinhardt (în Jurnalul fericirii): „De vreme ce sunt de-al lor, nu-i voi renega niciodată pe ai mei, orice ar face. Nu voi predica niciodată împotriva lor în faţa altora. Dacă va fi cu putinţă să li se ia apărarea, îi voi apăra. Dacă mă batjocoresc, voi închide batjocura în inima mea, şi voi tăcea. Orice aş gândi atunci despre ei, nu voi juca niciodată rolul de martor al acuzării.” … Nu mai rămâne de stabilit (fiecare pentru sine) cine anume sunt „ai mei”: cei din familia mea ? cei de neamul meu (în cazul, fericit, în care – până la bunici şi străbunici nu sunt de alt neam, la fel şi consoarta/consortul & rudele prin alianţă)? cei de religia (confesiunea) mea? cei din partidul politic din care fac parte? cei din clubul meu? cei din firma unde lucrez? cei din breasla mea? Până la urmă răspunsul îl aflăm în versurile lui Ioan Alexandru:


de bună seamă că s-ar cuveni

să-i strig pe toţi strămoşii mei pe nume

cei ctitori jupuiţi de vii

ostaşi martiri cu feţe cuvioase

oriunde intră plugul în pământ

dai de un scut şi-o patrie de oase


când fiecare suflet pe pământ

va fi cuprins de sfânta datorie

că patria începe-n trupul său

şi creşte-n ceilalţi în armonie


Aceasta este „sfânta datorie” a omului, vocaţia sa universală, catolică, ecumenică: recunoaşterea sinelui său în celălalt. În bucuria şi suferinţa celuilalt. Pe de altă parte, „îmbrăţişarea” fiecăruia cu toţi este posibilă atunci când sunt lăsate la o parte principii şi norme sectare, exclusiviste. În numele iubirii. Lucru lung şi monoton, vorba poetului. Dar merită. Este de părere şi Walt Whitman:


On the beach at night alone,
As the old mother sways her to and fro singing her husky song,
As I watch the bright stars shining, I think a thought of the clef
of the universes and of the future.

A vast similitude interlocks all,
All spheres, grown, ungrown, small, large, suns, moons, planets,
All distances of place however wide,
All distances of time, all inanimate forms,
All souls, all living bodies though they be ever so different, or in
different worlds,
All gaseous, watery, vegetable, mineral processes, the fishes, the brutes,
All nations, colors, barbarisms, civilizations, languages,
All identities that have existed or may exist on this globe, or any globe,
All lives and deaths, all of the past, present, future,
This vast similitude spans them, and always has spann'd,
And shall forever span them and compactly hold and enclose them.



Wednesday, 14 July 2010

Adio, Mădălina!

Nu am fost niciodată fan-ul Mădălinei Manole – solistă pop, în ascensiune, în (aproximativ) ultimul deceniu din veacul XX şi, în descreştere, în primul din veacul XXI. Nu am îndrăgit-o în mod deosebit şi nu am fredonat melodiile pe care le cânta - în special cele ale lui Şerban Georgescu, Pygmalion-ul care a consacrat-o. Dar a fost mereu o prezenţă agreabilă. Fapt e că, datorită repetatelor difuzări la radio-TV la începutul anilor 90, vocea ei avea să devină parte din universul sonor în care am crescut.

În ziua când solista împlinea 43 de ani o aripă de înger căzut a luat-o din aceste lume. A lăsat în urmă un copil de un an şi sute de mii de admiratori îndureraţi. Mass media din România a transformat vestea morţii ei neaşteptate într-o ştire-bombă. Brusc, a început să se vorbească despre calităţile ei artistice, despre activitatea ei solistică, deşi de ani de zile posturile de radio au neglijat-o şi – temându-se că nu (mai) face rating-ul scontat - au refuzat, sistematic, să îi includă piesele recente în vreun play list. Nimic nou în asta - la fel s-a întâmplat şi cu Laura Stoica.

Oamenii legii trimişi să investigheze cazul s-au pronunţat (unii spun că prea repede) şi au dat verdictul: sinucidere. Dacă aşa a fost, gestul ei de a-şi curma zilele va rămâne – pentru toată lumea - de-a pururi neînţeles. Ceva-ceva, totuşi, s-ar putea înţelege de aici: viaţa omului (mai ales când este artist) atârnă – ca în povestea din Fraţii Karamazov - de o foiţă de ceapă. Este suficientă o clipă de distracţie (de distragere a atenţiei, de rătăcire) pentru a răspunde, fatal, chemării glaciale şi a face pasul spre abis. De fapt, pentru a da câştig de cauză Nefârtatului.

…Când pleacă dincolo atât de repede un om care ţi-a fost câtuşi de puţin drag, nu te poţi abţine să nu-i spui – postum - în gând: Mai stai o clipă, nu pleca…Viaţa e frumoasă!


P.S. Abia acum - mărturisesc, via internet - am ajuns să ascult interpretările ei din albumul 1997, Lină, lină, Mădălină, în care, acompaniată de o orchestră populară, cântă o serie de melodii cunoscute din repertoriul Mariei Tănase, Ioanei Radu, Mariei Lătăreţu, Lucreţiei Ciobanu ş.a.

Shut up!

Cuvinte adânci, precum fântânile fără fund: „Plăcut este Domnului când te depărtezi de răutate şi jertfă cu curăţenie este când te desparţi de strâmbătate.” Aşa grăit-a Ecclesiasticul (Isus, fiul lui Sirah). Dar pentru asta e nevoie de fixarea ochilor gândului (a voinţei) pe un reper nemişcător. Altminteri îţi slăbeşte nădejdea şi te complaci în resemnare. Ori „a fi pe cale” presupune altceva decât a fi pe unde s-o nimeri (adică pe nicăieri). „A fi pe cale” înseamnă să simţi cum te depărtezi de ceea ce te zdrobeşte şi te pierde. Adică de fleacuri.

Şi ajungem tot la Cuvânt, la Timp, la Rost întru împăcare sau unime. Opusul acestei stări nu este altceva decât dezbinarea, „omul din om”, multitudinea de voci, de măşti care roiesc în capul omului ce şi-a pierdut liniştea şi odihna sufletului.

Mă urmăreşte de ani de zile o imagine. Există, la începutul filmului din anii 30 al regizorului Alexandr Dovjenko intitulat Pământ, o scenă în care un bătrân cu plete albe îşi presimte obştescul sfârşit. Este înconjurat de ai săi (familie, consăteni), care îi stau aproape până în ceasul petrecerii sale din această viaţă, şi de mormane de mere. Un copilaş care i-ar putea fi nepot (ori strănepot) îl priveşte zâmbind. Cel pe cale să-şi dea duhul îi zâmbeşte la rându-i. E, în schimbul lor de priviri, un fel de transfer de energie. De la cel ce pleacă înspre cel ce vine şi invers.

„Spune-mi cum a murit ca să-ţi spun cum a trăit.” „Citeşte numai la final.” O, câtă vrajbă ar fi amânată dacă s-ar ţine seama de aceste vorbe înţelepte... Dar nu, omul „dezlegat” de la curăţenia inimii, se dezleagă şi la limbă, dorind dreptate hic et hunc. I se pare mult prea mult să aştepte judecata cea de Sus. Îşi face dreptate de unul singur şi învârtoşează inimile, strică buna înţelegere şi sluţeşte ce-a mai rămas din sufletul său mobilat cu neuroni…Măcar de i-ar mai rămâne de sămânţă vreunii ca să poată spune Înşelătorului, cât nu e prea târziu: Basta! Până aici, tâlharule, şi mai departe nu-ţi permit! Asta înseamnă a împlini cuvântul Ecclesiasticului: „Cine se spală de la mort şi iarăşi se atinge de el, ce i-a folosit spălarea? Aşa omul cel care posteşte întru păcatele sale şi iarăşi merge şi face aceleaşi. Rugăciunea lui, cine o va asculta? Şi ce a folosit smerindu-se pe sine?” Sau al Sf. Iacov referitor la adevărata libertate: „Cine s-a uitat, însă, de aproape în legea cea desăvârşită a libertăţii şi a stăruit în ea, făcându-se nu ascultător care uită, ci împlinitor al lucrului, acela fericit va fi în lucrarea sa. Dacă cineva socoteşte că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică.” Altfel spus: Shut up! Silence is best.


Tuesday, 13 July 2010

Almanah Cinema 1976

Cum deschizi Almanahul Cinema 1974 te întâmpină două poze cu primii doi actori ai ţării, de atunci. Într-una sunt surprinşi în horă; într-alta, „ea” îl priveşte surâzătoare pe „el” cum dă indicaţii cu un an înainte de sărbătorirea centenarului independenţei de stat a României: „Cred că nu mai putem spune acum că avem o cinematografie nouă sau tânără. Orice tinereţe are o limită. Cinematografia românească a ajuns, cred, la anii maturităţii. Ea nu mai poate avea scuzele invocate în trecut, nu mai poate apela la o astfel de indulgenţă.” (Nicolae Ceauşescu)

Prin patru titluri (Prin cenuşa imperiului de Andrei Blaier, Tănase Scatiu de Dan Piţa, Mere roşii de Alexandru Tatos, Dincolo de pod de Mircea Veroiu) se poate vorbi despre „maturitatea” cinematografiei româneşti. Restul premierelor din 1976 se situează în limitele divertismentului facil (Alarmă în Deltă, Casa de la miezul nopţii, Premiera, Bunicul şi doi delincvenţi minori, Serenada pentru etajul XII, Roşcovanul, Operaţiunea „Monstrul”, Pintea, Ultimele zile ale verii) sau al dramelor strident cosmetizate politic (Instanţa amână pronunţarea, Trei zile şi trei nopţi, Osânda, Ultima noapte a singurătăţii, Singurătatea florilor).

În numele ideii că „politicul este a patra dimensiune a unui film”, Alice Mănoiu recapitulează, din cele trei decenii de film românesc, acele filme inspirate de „Eliberare” pe care le include în „fondul de aur al istoriei noastre cinematografice”: Valurile Dunării, Dincolo de brazi, Străzile au amintiri, Cerul n-are gratii, La patru paşi de infinit, Canarul şi viscolul, Cartierul veseliei, Duminică la ora 6, Tunelul, Întoarcerea lui Magellan, Procesul alb, Facerea lumii, Tatăl risipitor, Setea, Bariera, Zidul, Serata, Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte, Secretul cifrului, Stejar-extremă urgenţă, seria Mâinilor curate). Câte din ele mai rezistă şi azi? Cel mult acele exerciţii de stil, purtând marca unui Liviu Ciulei (Valurile…), Lucian Pintilie (Duminică…), Manole Marcus (Canarul…) sau Constantin Vaeni (Zidul). În rest, rămâne amintirea actorilor acelor ani, puşi adesea să rostească – în situaţii artificial construite - replici decupate din tezele şi congresele PCR.

Ion Cantacuzino se ocupă de filmul istoric românesc în articolul „Sub zodia Independenţei României”. Prin modul de a concepe filmul de război, realizatorii români stabileau astfel – cu Independenţa Romăniei din 1912 - un „adevărat primat mondial, inaugurând un stil de lucru şi o concepţie care se va afirma în America abia mai târziu, în 1915, când marele regizor D.W. Griffith turnează Naşterea unei naţiuni”. Se ajunge apoi la Tudor, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare-Vaslui 1475 şi Fraţii Jderi. Mult lăudatul triumfalism al acestor producţii se situează, ni se spune, „deasupra bunelor intenţii” din filmele de început: „Tot ceea ce în trecut fusese bună intenţie, reuşită parţială sau proiect personal rămas fără urmări, se înscrie acum într-o planificare ce înlocuieşte hazardul cu comanda socială, cu efortul de autodepăşire profesională al unei cinematografii aflate în pragul maturităţii ş.a.m.d..”

Constantin Popescu evocă „lungul pionierat” al cinematografiei din România (1896-1943), punctând ideea că, o dată cu O noapte furtunoasă de Jean Georgescu, „cinematograful românesc ieşea, în sfârşit, din copilărie. La 50 de ani. Era şi timpul!” Valerian Sava studiază traiectoria aceleiaşi cinematografii în perioada următoare: 1944-1975. După un relativ „vacuum”, este menţionat Răsună valea de Paul Călinescu - primul film de ficţiune de după „facerea lumii”, tributar „romantismului agitatoric”, „pitorescului tradiţionalist”, „modalităţii estradistice de a face satiră”. Sunt amintite apoi scheciurile realizate de Jean Georgescu după Caragiale (Vizită, Lanţul slăbiciunilor, Arendaşul român) şi alte momente antologice ale regizorilor „din prima generaţie”: O scrisoare pierdută (film spectacol de Victor Iliu şi Sică Alexandrescu), Desfăşurarea (de Paul Călinescu), Directorul nostru (de Jean Georgescu), La mere (de Iulian Mihu şi Manole Marcus), La Moara cu noroc (de Victor Iliu), Scurtă istorie (de Gopo), Erupţia (de Liviu Ciulei), Viaţa nu iartă (de Manole Marcus şi Iulian Mihu), Valurile Dunării (de Liviu Ciulei). Când primăvara e fierbinte (de Mircea Săucan) e pus pe acelaşi plan cu Setea (de Mircea Drăgan), fără a se pomeni o vorbuliţă despre scandalul provocat la premiera filmului regizat de Săucan (care – potrivit mărturisirilor sale din cartea Iuliei Blaga, „Fantsame şi adevăruri. O carte cu Mircea Săucan” - a fost şicanat şi anchetat pentru presupuse influenţe … kafkiene, acuzaţie pentru care se putea ajunge la puşcărie în anii aceia). Se aminteşte apoi Povestea sentimentală (de Iulian Mihu – „lucrarea sa cea mai omogenă, o dramă a intelectualului angajat, o gamă de caractere pregnate din mediul urban”), Partea ta de vină (de Mircea Mureşan), Tudor (de Lucian Bratu), Un surâs în plină vară (de Geo Saizescu), Anotimpuri (de Savel Stiopul – o lucrare de „eseistică delicat-meditativă”), Comoara din Vadul Vechi (de Victor Iliu). Urmează: Pădurea spânzuraţilor (de Liviu Ciulei – „adevărată sinteză barocă de virtuozităţi”), Duminică la ora 6 (de Lucian Pintilie), Meandre (de Mircea Săucan – „un film de atmosferă şi de dezbatere intelectuală contemporană”), Dimineţile unui băiat cuminte (de Andrei Blaier), Un film cu o fată fermecătoare (de Lucian Bratu), Subteranul (de Virgil Calotescu), Gioconda fără surâs (de Malvina Urşianu), Reconstituirea (de Lucian Pintilie), documentarul colectiv Apa ca un bivol negru, Mihai Viteazul (de Sergiu Nicolaescu), seria B.D.-urilor (de Mircea Drăgan), Puterea şi adevărul (de Manole Marcus), Felix şi Otilia (de Iulia Mihu), Cu mâinile curate (de Sergiu Nicolaescu), Nunta de piatră (de Dan Piţa-Mircea Veroiu). Din repertoriul anului 1973 Valerian Sava, foarte politically correct, omite un alt film de scandal: 100 de lei de Mircea Săucan („unul din cele mai iconoclaste filme româneşti, fără să aibă aerul unei polemici declarative”, avea să spună despre el George Littera). În fine, anul 1975 numără patru titluri notabile: Filip cel bun (debutul lui Dan Piţa în filmul de lung-metraj), Ilustrate cu flori de câmp (de Andrei Blaier), Zidul (de Constantin Vaeni), Actorul şi sălbaticii (de Manole Marcus). Ultimul din listă: Toamna bobocilor (de Mircea Moldovan). Toate aceste filme – îşi încheie Valerian Sava retrospectiva – „anunţă, poate, o primăvară pentru care s-au semnalat mai multe rândunele”.

O serie de alte articole se ocupă de sărbătorirea filmului în lume, la 80 de ani. Sunt evocate: perioada lui Lumère, Méliès, Griffith, Chaplin, deceniul 1920-1930 (ce a marcat: naşterea sonorului, a filmului politic, a ciné-vérité-ului şi în care au apărut: Cabinetul Dr. Caligari, Câinele andaluz şi Vârsta de aur, Nanuk eschimosul, Mecanicul „Generalei”, Goana după aur, Arsenal, Pământ, Mama, Sfârşitul Sankt-Petersburgului, Greva, Crucişătorul Potemkin), deceniul 1930-1940 (punctat de Iluzia cea mare, Timpuri noi şi Dictatorul, Diligenţa, Alexandr Nevski, Pământ, Pământ fără pâine, Regula jocului, M, Metropolis, Luminile oraşului), neorealism (Ossessione, Sciuscia, Pământul se cutremură, Hoţii de biciclete, Rocco şi fraţii săi), deceniul „furioşilor” (Priveşte înapoi cu mânie, Billy mincinosul, Dacă…, Gustul mierii, Singurătatea alergătorului de cursă lungă, Viaţa sportivă, Oh, norocosule!).

Referindu-se la „ofensiva filmului socialist”, Magda Mihăilescu notează: „Atâta timp cât pe lume există în spatele aparatului de filmat un Tarkovski, un Wajda, un Iancso şi alţii asemenea lor, cinematograful se află pe mâini bune…” Dar atunci când cei trei numiţi şi „alţii asemenea lor” nu se mai găsesc în spatele camerei de filmat?



Sunday, 11 July 2010

Simbol & ... simbol

Găsesc în studiul mucenicului Pavel Florenski, „Perspectiva inversă” (din volumul Iconostasul - Ed. Anastasia, 2009), câteva consideraţii extrem de interesante despre perspectiva naturalistă asupra realităţii, în artele plastice. Textul se referă, stricto sensu, la opoziţia dintre icoana bizantină canonică („plană”) şi tabloul religios umanisto-renascentist („în spaţiu”), dar argumentele sale cred că se pot aplica la fel de bine şi în cazul imaginii de film: „…reprezentarea unui obiect nu este, ca reprezentare, tot un obiect, nici copia unui lucru sau dublura unui crâmpei de lume, ci o trimitere la original, un simbol al acestuia. Naturalismul, în sensul unei verosimilităţi exterioare, ca imitaţie a realităţii, ca şi confecţionare a unor dublete ale lucrurilor, ca o fantasmă a lumii, nu numai că nu este un dat indispensabil al vieţii – reamintindu-ne ce spunea Goethe despre căţeluşul său preferat şi despre imaginea acestuia – ci este, pur şi simplu, o imposibilitate. (…) Ce „asemănare” poate exista, de pildă, între o masă din realitate şi reprezentarea ei în perspectivă, când nişte contururi care sar în ochi prin paralelismul lor sunt redate prin linii convergente, unghiurile drepte prin obtuze şi ascuţite, segmente şi unghiuri egale prin mărimi inegale, iar mărimile inegale prin unele egale? O reprezentare este întotdeauna un simbol, fie ea o reprezentare perspectivală sau neperspectivală, iar imaginile de artă plastică se deosebesc unele de altele, nu fiindcă unele ar fi simbolice şi altele naturaliste, ci fiindcă, nefiind nici unele, nici altele naturaliste, ele sunt simboluri ale diferitelor componente ale lucrurilor, ale diferitelor modalităţi de percepţie a lumii, ale diferitelor trepte de sintetizare.”

Şi, simboluri fiind, unele sunt mai conotative, altele mai denotative. De bună seamă că prezenţa (şi bogăţia) conotaţiilor fascinează, dar în acelaşi timp îi şi sperie pe cei „descoperiţi” şi prea puţin dornici a desluşi sensuri ascunse într-un simbol. Televiziunea mai cu seamă şi-a adus aportul cu asupra de măsură la setarea minţilor pentru denotaţii în defavoarea conotaţiilor, contemplaţiei, reflecţiei, analogiilor şi gândirii până la urmă. Numai un naiv poate crede că oamenii în uniformă de la Poliţia TV din filmul lui Cristi Mungiu, Zapping (care pedepsesc aspru oamenii-telecomandă atunci când recomandă telespectatorilor lectura unei cărţi) sunt doar nişte personaje fictive de film, fără „trimitere la original”. Avertismentul dat de poliţistul TV (interpretat de Dorel Vişan) „umanoidului” dependent de zapping (jucat de Hanno Hoffer) sună pe cât de ironic, pe atât de dramatic: „Las’ că ajungi şi tu tot aici!” Adică să lucreze, ca sclav, pentru „Big Brother” şi să „schimbe canalele”. Să se robotizeze. Finalul însă – în opinia mea, recunosc, subiectivă - face cât ultimii 20 de ani de cinema: „umanoidul” se apleacă să ridice de pe parchet un volum scorojit, murdar, în mod vizibil nefolosit de multă vreme. Se uită la el ca un picat din lună (sau din babilonia „galaxiei media”) şi încearcă – stângaci – să citească nişte slove. Apoi stinge televizorul.




A room of one's own

Găsesc într-o carte a unui cuvios părinte athonit câteva consideraţii cu privire la invaliditate. Câteva pilde trimit spre aceeaşi morală: infirmitatea trebuie „înfruntată corect”. Ce-nseamnă asta? Trebuie, ni se spune, „să facem răbdare”, „să nu cârtim” şi mai ales să ne „aşezăm duhovniceşte”. Aşezarea (duhovnicească) este, deci, the key word. Pe de altă parte, mă tem că infirmitatea presupune, pentru fiecare caz în parte, ceva special. Bunăoară cei care nu o cunosc „la prima mână” riscă să vorbească – de la un moment dat - în necunoştinţă de cauză. Există, altfel spus, un „rest” care se cheamă first-hand experience şi ţine de intimitatea de nepătruns a fiecăruia în parte. Acolo, în acea room of one’s own se găsesc (sau nu se găsesc) resursele sufleteşti cu care infirmitatea poate fi înfruntată. Alchimia curajului de a fi tu însuţi în limita posibilităţilor, de a lărgi pe cât se poate acea limită are o compoziţie încă necunoscută îndeajuns. Până la urmă, această provocare (infirmitatea), e şi un test prin care ne este pusă la grea încercare – evident, cu mijloace specifice – facultatea de a ne păstra cumpătarea, de a ne menţine în formă cool. Revine aici un rol extrem de important părinţilor, educatorilor, formatorilor de caractere.

Bombardat încă de mic de mii de imagini în mişcare, îmi amintesc de o scenă din Stalker / Călăuza. Fetiţa infirmă (nu poate să meargă) este dusă pe umeri de tatăl ei, Stalkerul. Este filmată în aşa fel că, pentru câteva clipe, credem că minunea s-a produs şi Zona a pus-o – literalmente – pe picioare. Dar nu! Fetiţa este în continuare neputincioasă şi nu poate umbla singură. Poate însă desluşi o lume în cărţile din imensa bibliotecă a părinţilor săi. În chiar ultima secvenţă a filmului, ea citeşte, tăcută (dintr-un volum gros, în mod vizibil citit şi răscitit), nişte versuri de Arseni Tarkovski:

Îmi sunt dragi ochii tăi, iubito,

Cu jocul de lumini şi umbre

Când ridici pleoapa din senin

Şi cuprinzi totul cu privirea,

Ca fulgerul căzut din cer.

Dar mă încântă şi mai mult

Pleoapele sfielnic coborâte

Într-un sărut înflăcărat

Şi pe sub gene simt atunci

Mistuitoarea ta dorinţă.

Apoi, ostenită, îşi pune capul pe masă şi priveşte fix spre trei pahare. Paharele se mişcă, unul după altul. Unul dintre ele cade de pe masă, dar nu se sparge. Amatorii de „paranormal” au văzut atunci, la premieră (şi văd în continuare şi azi) un semn de „magie” în această întâmplare. Ca şi cum fetiţa infirmă a Călăuzei ar avea puteri telekinetice. (La urma urmei, e uşor de înţeles de ce majoritatea spectatorilor preferă această interpretare. Călăuza este încadrat în genul S.F., astfel că se poate spune şi: De ce nu?) Tarkovski însă a preferat să-l lase pe spectator să-şi construiască filmul său. Astfel că foarte plauzibilă e şi această citire a secvenţei finale din film: casa fiind situată în imediata apropiere a unei linii ferate, nu este deloc exclus ca trenul (pe care-l auzim în momentul în care paharele se mişcă, de parcă zgomotul său – ce acoperă cunoscutele sunete din Odă bucuriei de Beethoven - ar declanşa întregul balet al paharelor) să fi provocat, prin vuietul său şi gabaritul său, fenomenul de „telekinezie”.

Oricum, esenţială este imaginea fetiţei (ce rămâne mereu mută în fiecare secvenţă unde apare) dusă pe umerii tatălui. Care tată, prin repetatele sale drumeţii (clandestine) în Zonă, se ocupă de recuperarea Sacrului într-o lume post-apocaliptică (sau, după unii, „post-creştină”) şi de „aşezarea duhovnicească” a „clienţilor” săi (şi implicit a fiicei lui). Prin el (călăuza, mediatorul între lumea „văzută” şi cea „nevăzută”, între Zonă şi cenuşiul lumii circumscrise ei), infirmitatea este biruită.