Incitat de cuvintele Ioanei Pavelescu de ieri, am revăzut, cu Raluca, unul din filmele ei reprezentative: Rătăcire de Al. Tatos – un exerciţiu de stil mai degrabă (şi un film despre gustul amar fericirii închipuite, gândite în sens strict material) decât un film propagandistic în spiritul politicii PCR de a ridica în slăvi patria şi a diaboliza străinătatea. Desigur, o variaţiune pe o temă dată („fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n ţara mea”), însă – de la o poştă se vede – un film făcut de întreaga echipă cu pasiune şi cu talent. Am revăzut apoi şi începutul (prima jumătate de oră) din Umbrele soarelui de Mircea Veroiu. Tot un film despre întoarcerea la vatră şi „reîntregirea familiei”. Veanu (Dragoş Pâslaru) se reîntoarce la casa părintească, după moartea năprasnică a soţiei sale gravide (Ana Ciontea), care, împreună ci pruncul ce-l purta în pântec, a fost ucisă de coarnele unui taur în timp ce-i dădea de mâncare. Bunica sa, un fel de Vitoria Lipan (Leopoldina Bălănuţă), îşi jeleşte morţii dispăruţi prematur, pregăteşte cina şi pune farfurii şi pentru cei plecaţi – în „clipa cea repede” – în lumea umbrelor: bărbatul şi nora ei, soţia nepotului ei şi pruncul lor nenăscut…Tatăl lui Veanu (Ilarion Ciobanu) este bucuros: „Azi mi s-a întors unul din feciori acasă.”, iar Veanu îi răspunde: „Dacă îi aşteptăm or să se întoarcă şi ceilalţi.” La fel ca Becket (în Aşteptându-l pe Godot), Veanu grăia în adevăr. Căci doar prin aşteptare şi îndelungă răbdare (adică prin credinţă) se ajunge la „reîntregirea familiei”, altfel nu…
…Cât mi-aş dori să ajung şi eu la un strop măcar din înţelepciunea Doamnei Sorana (Irina Petrescu) din Imposibila iubire, care grăia astfel despre credinţă către Călin Surupăceanu (Şerban Ionescu): „Credinţa, dragul meu, e piscul cel mai înalt la care poate ajunge sufletul unui om. Dar şi idealul căruia îi sacrifici credinţa şi tot ce ai mai bun în fiinţa dumitale e foarte important. Puritatea acestui ideal contează enorm. Îţi spun toate astea pentru că eşti înzestrat cu o inteligenţă şi cu o inimă nobilă şi n-aş vrea ca peste ani să-ţi dai seama că n-ai folosit aceste mari bogăţii ale sufletului aşa cum se cuvine.” Este nevoie, aşadar, de o inteligenţă şi de o inimă nobilă pentru a şti să discerni, să alegi idealul (iar nu ideologia) pentru care se cuvine a sacrifica tot ce e mai important în fiinţa noastră. Practic, omul are de învăţat o singură artă: aceea de a aştepta întoarcerea fiilor sau părinţilor sau fraţilor risipitori, care s-au poticnit în diverse rătăciri şi eresuri. Este arta pregătirii pentru bucuria dată de minunea „reîntregirii”, a întoarcerii din „străinătate”…
P.S. Am terminat de recitit, en famille, din Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah. Pe măsură ce parcurgeam ultimul capitol (al 51-lea), simţeam că autorul textului ni se adresează nemijlocit, că ne priveşte ceea ce scrie acolo: „Mărturisi-mă-voi ţie, Doamne Împărate, şi Te voi lăuda pe Tine, Dumnezeule, Izbăvitorul meu. Mărturisescu-mă numelui Tău, că acoperitor şi ajutor Te-ai făcut mie şi ai mântuit trupul meu de la pieire. Şi m-ai scăpat din laţul limbii ocărâtoare şi de buzele celor care grăiesc minciună, şi Te-ai făcut mie ajutor împotriva vrăjmaşilor mei. Şi m-ai izbăvit pe mine după mulţimea milei şi a numelui Tău, de la cei care răcneau gata să mă mănânce. (…) S-a apropiat până la moarte sufletul meu şi viaţa mea era aproape de fundul împărăţiei morţii. M-au înconjurat de toate părţile şi nu era cine să-mi ajute, am căutat ajutorul oamenilor şi nu era. Şi mi-am adus aminte de mila Ta, Doamne, şi de lucrarea Ta cea din veac. Că mântuieşti pe cei care Te aşteaptă pe Tine şi-i izbăveşti din mâna vrăjmaşilor. Şi am înălţat pe pământ rugăciunea mea şi m-am rugat pentru mântuirea mea din moarte. Am chemat pe Domnul, Tatăl Domnului meu, ca să nu mă lase fără de ajutor în zilele necazului şi în vreme de jale grea. Voi lăuda numele Tău neîncetat şi-l voi cânta întru mărturisire şi s-a auzit rugăciunea mea. Că m-ai izbăvit pe mine din pieire şi m-ai scos din vreme rea. Pentru aceea mă voi mărturisi şi Te voi lăuda şi bine voi cuvânta numele Domnului. Când eram mai tânăr, mai înainte până a nu rătăci, am căutat să am înţelepciunea întru rugăciunea mea. Înaintea sfântului locaş m-am rugat pentru ea şi până la cele de pe urmă o voi căuta pe ea. Ca de faţa strugurelui copt, aşa s-a veselit inima mea de ea. A umblat piciorul meu întru dreptate; din tinereţile mele am căutat-o. Am plecat puţin urechea mea, şi am primit, şi multă învăţătură am aflat. Mare folos am avut de la ea; Celui care mi-a dat înţelepciune Îi voi da slavă. Că am cugetat ca s-o urmez şi am râvnit binele şi nu mă voi ruşina. Foarte s-a nevoit sufletul meu pentru ea şi întru toată fapta mea sârguitor am fost. Mâinile mele le-am întins spre înălţime şi, când n-am ştiut-o, m-am tânguit. Sufletul meu l-am îndreptat la ea şi, întru curăţie stând, inima mea mi-am lipit de ea din început. Pentru aceea nu mă voi lipsi de ea. Şi lăuntrul meu s-a tulburat căutând-o, pentru aceea bună comoară mi-am agonisit. Mi-a dat Domnul drept plată limba şi cu ea Îl voi lăuda. Apropiaţi-vă către mine, cei neînvăţaţi, şi rămâneţi în casa învăţăturii! Pentru ce întârziaţi la acestea, deşi sufletele voastre însetează foarte? Am deschis gura mea şi am grăit: Agonisiţi-vă, fără de argint. Supuneţi cerbicea voastră sub jug, şi să primească sufletul vostru învăţătură; aproape este de cei care o caută. Vedeţi cu ochii voştri că puţin m-am ostenit şi multă odihnă mi-am aflat. Luaţi învăţătură, că mult argint şi mult aur veţi câştiga cu ea. Să se veselească sufletul vostru de mila Domnului şi să nu vă ruşinaţi de lauda Lui. Lucraţi lucrul vostru mai înainte de vreme, şi El va da plata voastră la timpul potrivit.”
No comments:
Post a Comment