În timp ce vizionam aseară - pe o plasmă wide screen, la Sorin - Bobby Deerfield, mi-am amintit că toate detaliile acestui film mi s-au întipărit adânc în memorie încă de la prima întâlnire cu el, prin 1980-1981, la fostul cinematograf timişorean Victoria. O sală de maxim 500 de locuri, cochetă, primitoare, care – prin 1993 - a devenit cabinet medical privat. Azi am ascultat comentariul regizorului şi producătorului Sydney Pollack (care a murit la scurtă vreme după imprimarea amintirilor sale de la film) pe fiecare cadru, ca bonus DVD.
Personajul jucat de Marthe Keller e uluitor – un fel de resurrection woman care-şi asumă riscul de a-l (re)aduce la viaţă pe cel care, temându-se de moarte, uită să trăiască, să fie liber. Bobby Deerfield poate fi astfel citit şi ca un elogiu adus libertăţii şi bucuriei de a trăi. Lillian Morelli este grăuntele de grâu care, înainte de a muri (căci suferă de leucemie), multă roadă aduce. Printr-un miraculos transfer de personalitate, toată setea ei de viaţă şi toată pofta de a trăi on the edge devine „apă vie” – roadă nesperată - pentru ursuzul înainte de vreme Bobby Deerfield, cel pe care îndelung înăbuşita emoţie şi tandreţe nu-l lăsau să fie el însuşi. Bobby afirmă că nu crede în Dumnezeu (răspunsul ei: „Then everything is more dangerous”), însă caută necontenit dumnezeirea în...motorul maşinii sale de curse pe care-l vrea desăvârşit. Când un prieten pilot de formula 1 îşi pierde viaţa într-o cursă, începe să investigheze cauzele morţii sale. Poate-a fost un iepure sau un câine care-a ţâşnit pe pistă, ori poate reflecţia unei oglinzi de damă în casca pilotului ori poate altceva...Lillian însă îi mută vectorul epifaniilor spre sine: „Who is Bobby Deerfield?” Pentru o clipă, Lillian devină soră bună cu Sonia din Crimă şi pedeapsă, cea care – tot printr-un fel de transfer de personalitate - îl va readuce de la moarte la viaţă pe Rodion Romanovici din romanul dostoievskian. Cadrul şi locul acţiunii sunt, desigur altele, alta e şi paradigma culturală, însă e vorba de aceeaşi metamorfoză întru fiinţare.
Şi iată cum filmul lui Sydney Pollack se transformă dintr-un film despre un plictisitor şi morocănos pilot de curse ce aleargă în cercuri într-un film-călătorie în adâncul conştiinţei umane. Bobby învaţă, treptat, riscul amintirii („everything is sweetened by a risk”) şi priveşte pozele copilăriei sale până înţelege. Ce înţelege? Că nu poate merge înainte până nu-şi lămureşte cum stau lucrurile cu rădăcinile sale (părinţii, fratele etc.) pe care încerca zadarnic să şi le scoată din memorie. Şi – culmea! – într-o amintire evocată de fratele său va afla cheia seducţiei. O va imita, ca-n copilărie, pe Mae West în faţa celei care – conştientă de stângăcia imitaţiei - îl va găsi irresistible. Acestei femei – încercând s-o surprindă şi să se surprindă - îi va arăta pozele alb-negru, zimţate, pe care mama lui i le-a trimis prin fratele de care anii, viaţa, l-au îndepărtat.
Lecţia lui Lillian Morelli din Bobby Deerfield? Când vrei să ajungi la sinele tău, „linia dreaptă” (crisparea, excesul de scrupule, raţionalizarea emoţiei) nu e întotdeauna calea cea mai scurtă şi mai sigură. E nevoie să împrumiţi ceva din personalitatea clocotitoare a altora pentru a fi cu adevărat tu însuţi. Prin alţii – vorba lui Steinhardt – spre sine.
