Monday 6 April 2009

Resurrection woman

În timp ce vizionam aseară - pe o plasmă wide screen, la Sorin - Bobby Deerfield, mi-am amintit că toate detaliile acestui film mi s-au întipărit adânc în memorie încă de la prima întâlnire cu el, prin 1980-1981, la fostul cinematograf timişorean Victoria. O sală de maxim 500 de locuri, cochetă, primitoare, care – prin 1993 - a devenit cabinet medical privat. Azi am ascultat comentariul regizorului şi producătorului Sydney Pollack (care a murit la scurtă vreme după imprimarea amintirilor sale de la film) pe fiecare cadru, ca bonus DVD.

Personajul jucat de Marthe Keller e uluitor – un fel de resurrection woman care-şi asumă riscul de a-l (re)aduce la viaţă pe cel care, temându-se de moarte, uită să trăiască, să fie liber. Bobby Deerfield poate fi astfel citit şi ca un elogiu adus libertăţii şi bucuriei de a trăi. Lillian Morelli este grăuntele de grâu care, înainte de a muri (căci suferă de leucemie), multă roadă aduce. Printr-un miraculos transfer de personalitate, toată setea ei de viaţă şi toată pofta de a trăi on the edge devine „apă vie” – roadă nesperată - pentru ursuzul înainte de vreme Bobby Deerfield, cel pe care îndelung înăbuşita emoţie şi tandreţe nu-l lăsau să fie el însuşi. Bobby afirmă că nu crede în Dumnezeu (răspunsul ei: „Then everything is more dangerous”), însă caută necontenit dumnezeirea în...motorul maşinii sale de curse pe care-l vrea desăvârşit. Când un prieten pilot de formula 1 îşi pierde viaţa într-o cursă, începe să investigheze cauzele morţii sale. Poate-a fost un iepure sau un câine care-a ţâşnit pe pistă, ori poate reflecţia unei oglinzi de damă în casca pilotului ori poate altceva...Lillian însă îi mută vectorul epifaniilor spre sine: „Who is Bobby Deerfield?” Pentru o clipă, Lillian devină soră bună cu Sonia din Crimă şi pedeapsă, cea care – tot printr-un fel de transfer de personalitate - îl va readuce de la moarte la viaţă pe Rodion Romanovici din romanul dostoievskian. Cadrul şi locul acţiunii sunt, desigur altele, alta e şi paradigma culturală, însă e vorba de aceeaşi metamorfoză întru fiinţare.

Şi iată cum filmul lui Sydney Pollack se transformă dintr-un film despre un plictisitor şi morocănos pilot de curse ce aleargă în cercuri într-un film-călătorie în adâncul conştiinţei umane. Bobby învaţă, treptat, riscul amintirii („everything is sweetened by a risk”) şi priveşte pozele copilăriei sale până înţelege. Ce înţelege? Că nu poate merge înainte până nu-şi lămureşte cum stau lucrurile cu rădăcinile sale (părinţii, fratele etc.) pe care încerca zadarnic să şi le scoată din memorie. Şi – culmea! – într-o amintire evocată de fratele său va afla cheia seducţiei. O va imita, ca-n copilărie, pe Mae West în faţa celei care – conştientă de stângăcia imitaţiei - îl va găsi irresistible. Acestei femei – încercând s-o surprindă şi să se surprindă - îi va arăta pozele alb-negru, zimţate, pe care mama lui i le-a trimis prin fratele de care anii, viaţa, l-au îndepărtat.

Lecţia lui Lillian Morelli din Bobby Deerfield? Când vrei să ajungi la sinele tău, „linia dreaptă” (crisparea, excesul de scrupule, raţionalizarea emoţiei) nu e întotdeauna calea cea mai scurtă şi mai sigură. E nevoie să împrumiţi ceva din personalitatea clocotitoare a altora pentru a fi cu adevărat tu însuţi. Prin alţii – vorba lui Steinhardt – spre sine.

Servus

Sâmbătă p.m. două ceasuri la câmp, la semănat de cartofi. Liturghia duminicală a fost consacrată episodului despre slujirea aproapelui (servus asta înseamnă: sunt slujitorul tău). Pricină de sminteală, acest cuvânt de învăţătură e ca o lovitură în plex pe care o resimt mai cu seamă cei care au socoteli nelămurite cu semenii lor (largo sensu), cu familia lor (stricto sensu). Sensul vieţii: încăpăţânarea de a rămâne credincios omului de lângă tine contrar evidenţelor şi logicii comune după care, la rău, omul ar trebui să se despartă de om. Pr. Robert ne-a vorbit de o bătrână fără carte ce a putut spune, înainte de „vacanţa cea mare”: Săvârşitu-sa. Dar câţi, în ziua de azi, mai ştiu această lecţie a răbdării, a îndurării?

După amiază am mers toţi trei, cu Tatiana & Claudiu, la Arad. Ţinta: hipermarketul Carrefour. Ne-am ales cu nişte ţoale de vară. Ca bonus, mi-am luat un film drag: Bobby Deerfield, pe care seara l-am revăzut împreună cu MM, Sorin, Marius & Ana într-o locaţie cool (apartamentul lui Sorin) ce respectă regulile confortului ocţidental.