1984. O autostradă europeană (Germania), tiruri, maşini, ambianţă occidentală. Priveam cu jind – în sala de cinema nr.1 a urbei - începutul filmului Ringul, în care nemuritorul Comisar juca un şofer de tir însoţit de un prieten de-o viaţă (Marin Moraru). Noi, cei mai mulţi, eram dincoace de Cortina de Fier. Ei (personajele filmului) erau dincolo, în „lumea liberă”, unde – credeam atunci – fiecare vis devenea realitate. Ei bine, încă de la primele sunete de synthesizer, filmul lui Sergiu Nicolaescu (pe scenariul lui Ioan Grigorescu) avea să-mi pecetluiască memoria afectivă cu tema muzicală din generic (motivul pentru care am ales să văd acest film) – un adevărat poem electronic închinat vieţii. .
Peste 20+ ani, într-o emisiune radio nocturnă (Psihologul muzical, realizator: Andrei Partoş), invitatul era compozitorul Adrian Enescu. La un moment dat, în direct, sună un telefon. Un şofer de tir îşi mărturiseşte admiraţia pentru muzica lui A. Enescu şi-i spune aşa: „În acei ani muzica dumneavoastră era paşaportul nostru, al oamenilor obişnuiţi din România, pentru universalitate.” Exact asta am simţit şi eu de fiecare dată când îi ascultam compoziţiile – mai ales în acei ani, când realitatea era cenuşie, nu aveam paşaport şi eram obligat să-mi găsesc – în lumea culturii – ferestre spre universalitate, spre infinit.
De la o vreme Theodor – întotdeauna atent la fiecare lucrare muzicală pe care o ascultă sau reascultă – cântă (de câteva ori pe zi, de bună voie şi nesilit de nimeni) la pianul lui digital tema acestui film, cu neaşteptate accente puse pe detalii şi semitonuri ce scapă de obicei urechilor neavizate. Retrăiesc, alături de el, emoţia pe care mi-o dădea – adolescent fiind – muzica electronică a lui Enescu, Vangelis, Jarre, Giorgio Moroder. O ascult cu mare plăcere şi acum (şi este, încă, un redutabil rezervor de energie), însă în anii cenuşii ai osanalelor ceauşiste, „folclorului de ţară nouă” şi ai muzicii foarte uşoare ce au pregătit terenul pentru dictatura prostului gust de azi, sonorităţile lor electronice rezonau altfel. Impactul, covârşitor, avea pe atunci efectul unui tub de oxigen…
P.S. În zilele măcelului din decembrie 1989, eram in the army. Când TVR a început să emită non-stop, Ringul a fost unul din primele filme româneşti date pe post. Un fleac! – parcă-l aud pe vajnicul Comisar devenit repede revoluţionar anticomunist, apoi candidat independent pentru Senat, apoi apărător al „emanaţilor” etc. Genericul Ringului, revăzut de mine în sala de conferinţe a unui batalion în stare de alertă (sperietoarea „teroriştilor”), m-a umplut de exaltare. Lângă mine era maiorul C – unul din puţinii ofiţeri necertaţi cu literatura, cu gramatica şi artele frumoase. Omul era, cum altfel (avea funcţie de răspundere în acea unitate militară), stresat, agitat, n-avea el chef de filme. Eu însă am uitat şi de Revoluţie şi de Ceauşeştii despre care nu se ştia nimic, şi de „terorişti” şi-l tot întrebam ce crede despre sound-ul electronic al lui Adrian Enescu. Exasperat de insistenţele mele, mi-a răspuns: „Lasă-mă în pace cu muzicile tale, n-am timp de asta acum!!”
