Scream with me, Bobby Deerfield?

Travesti

„Gândeşte-te la moarte şi nu vei păcătui” spuneau Părinţii Bisericii. Dar într-un anume fel – căci până şi la bătrâneţe, moarte şi la „cele de pe urmă” nu te poţi gândi, nu-i aşa?, oricum. Iar „acel fel” va aduce, el şi numai el, frica şi cutremurul şi metanoia şi, mă rog, ce-o mai trebui ca omul să lase – în fine – de-o parte „grijile lumeşti” şi „slava deşartă” spre a dobândi un loc în Utopia. Nimic rău în asta, câtă vreme la „acel fel” ajunge omul pe căile sale, în ritmul său, nealtoit cu E-uri moraliste şi adititvi de intensivă „creştere duhovnicească”…

Deunăzi, în urma unui strâns schimb de replici, doi amici îmi aduc în dar flacăra luminii de gând (ruptă, desigur, din cerul mai galben ca mierea al Schimbării la Faţă, nu din „soarele” iluminist al enciclopediştilor) şi-mi dau de-nţeles că gropile de pe drumurile României au un rost al lor. Tainic, neluat în seamă de cei mai mulţi (dar parcă, spun ei, sfinţii şi mucenicii – adevăratele elite ale omenirii, care nu au ocolit, ci au căutat asceza, suferinţa, martiriul - au făcut vreodată parte din „cei mulţi”?) şi profund restaurator-îndumnezeitor pentru specia om. Astfel, după predania lor, craterele din şoselele naţionale ale patriei preînchipuie gropile (groapa) în care ajungem cu toţii şi sunt mult mai de folos, mai ziditoare şi hrănitoare pentru suflet ca şoselele nivelate şi imaculate din occidentul „untului” şi-al „decadenţei”. Da, chiar aşa, nici mai mult nici mai puţin. La fel, şi bălăriile şi pârlogul – devenite deja „personaj principal” în tabloul naţional - sunt asemenea „locului cu verdeaţă” unde se roagă preotul, la slujba lor de îngropăciune, să ajungă „răposaţii dreptcredincioşi”. Cu alte cuvinte: grupurile de interese din ţara noastră (care ştiu ele mai bine încotro să îndrepte destinaţia banilor prevăzuţi pentru asfaltări şi reparaţii de drumuri şi clădiri, că la drumuri şi clădiri – cele proprietate de stat, bunuri de obşte - nu prea ajung) „servesc cauza”. Şi ce cauză!... La fel cum, pe aceeaşi logică (sau anti-logică), gulagul infernal şi toate opreliştile şi umilinţele regimurilor totalitare din totdeauna au fost şi ele – citite duhovniceşte - o antecameră pentru acelaşi „sân al lui Avraam”, o etapă necesară şi minunată a desăvârşirii omului.

Toate ca toate, am cugetat eu la capătul trialogului meu în care m-am dat bătut (slavă cerului pentru răbdarea ce mi-a dat-o) după care am ieşit în stradă să mă-ntorc acasă (iar pe stradă nişte drumari tocmai meştereau la borduri şi trotuare spre a le înfrumuseţa), numai să nu ne dăm mai asceţi decât suntem. Există, ne învaţă Scriptura, o Maria, există şi-o Marta. Una căzută-n rugăciune şi-n închinăciuni extatice, alta cu trebile din gospodărie. E loc sub soare pentru amândouă, nimic de zis. Strâmbătatea însă începe atunci când – ciudat travesti! - pragmatica şi „mult prea lumeasca” (sau, vorba lui Nietzsche, „omeneasca”) Martă se dă drept mironosiţa Maria ce l-a prins pe Dumnezeu de-un picior.

Gina Patrichi - Clipe de viaţă

Cartea lui Mircea Patrichi dedicată memoriei surorii sale, actriţa de teatru şi film Gina Patrichi, evocă „clipe de viaţă” şi amintiri - legate mai ales de teatru – ce poartă amprenta acestei artiste pline de forţă, inteligenţă şi sensibilitate. Rolurile sale de pe scenă (D-ale carnavalului, Clipe de viaţă, Iulius Cezar, Macbeth, Elisabeta I, Azilul de noapte, Interviu, Amintiri, Dimineaţa pierdută, Antoniu şi Cleopatra - decupate, dintr-o bogată teatrografie), la televiziune (între altele: Cadavrul viu, Livada cu vişini, Raţa sălbatecă, Stâlpii societăţii) sau în piese de teatru radiofonic (precum: Electra, Cruciada copiilor, Idiotul) sunt, se ştie, mult mai numeroase. Volumul însa nu putea ocoli nici rolurile – puţine, dar bune - din filme.

Gina Patrichi era convinsă că actorul este o „construcţie specială”, o „construcţie deliberată care are nevoie de transformări permanente”, şi s-a redefinit mereu: „Eu m-am „lucrat” cu răbdare şi obstinaţie. Dintr-un firicel de glas am obţinut o voce care se aude bine. Mi-am dat seama că trupul trebuie să devină un instrument în mâna mea şi nu eu să fiu sclava lui”. Nenumărate ore de gimnastică („ore de oboseală şi infern”) aveau s-o menţină într-o formă fizică de invidiat. Pregătirea fizică a fost dublată de o minuţioasă elaborare a limbajului folosit: „M-a preocupat limba pe care o rostesc pe scenă, limba romană, cea adevărată, ferindu-mă să mă las furată de expresiile vulgare ale străzii. Aşa m-am trezit deodată că iubesc limba pe care o vorbesc, că o redescopăr şi c-o folosesc cu pasiune de filolog”. Tipologia personajelor interpretate o situa în galeria marilor actriţe românce (Clody Berthola, Leopoldina Bălănuţă, Mariana Mihuţ, Irina Petrescu), fiind adesea comparată şi cu actriţe de renume internaţional, ca Ingrid Bergman, Jeanne Moreau, Annie Giradot, Liv Ulmann, Anna Magnani sau Meryl Streep. Doar „meridianul locului”, scriau adesea cronicarii vremii, i-a răpit statutul de star acestei artiste „lucide, obsedate de frenezia muncii şi a autoperfecţiunii” (Ecaterina Oproiu).

„Nu mai sunt de multă vreme eu însămi. Am devenit suma tuturor femeilor pe care le-am întâlnit în viaţa mea şi le-am interpretat pe scenă. Nu ştiu cum aş arăta fără această … armată” - se confesa actriţa care, şi pe ecran, a interpretat femei adevărate făcute „să trăiască tot adevărul vieţii”. În cinema a debutat în Pădurea spânzuraţilor de Liviu Ciulie (1964). Au urmat partituri - mai mari sau mai mici, dar întotdeauna memorabile - în filme de Iulian Mihu (Procesul alb, Felix şi Otilia), Mircea Mureşan (Bariera), Radu Gabrea (Dincolo de nisipuri), Malvina Urşianu (Trecătoarele iubiri, Liniştea din adâncuri, Pe malul stâng al Dunării albastre, Figuranţii), Alexandru Tatos (Rătăcire), Mircea Daneliuc (Proba de microfon), Elisabeta Bostan (Saltimbancii), Stere Gulea (Moromeţii). Dar spectatorul de film românesc al anilor 60-80 le reţine – nu atât pe retină, cât în memoria afectivă – chiar şi pe eroinele Ginei Patrichi din filme inegale, cu o miză artistică discutabilă, precum Nu filmăm să ne amuzăm, Tată de duminică, Nemuritorii, Duminică în familie sau Hanul dintre dealuri.