Crises

Deunăzi, Maestrul îmi mărturisea că evul media în care ne aflăm face imposibilă selectarea, discernerea. Asta spunea şi Pr. RN: Ai acum atâtea variante, atâtea posibilităţi de alegere, chiar în cadrul aceluiaşi domeniu - să zicem cinematografia, care e cel mai accesat de omul postmodern dezvăţat de (ori încă nedeprins cu) desluşirea cuvântului scris - încât nu mai poţi face diferenţa între informaţia folositoare (ziditoare, restauratoare, mântuitoare) şi cea inutilă, zdrobitoare şi vătămătoare de suflet. Şi atunci, îmi zice uşor dojenitor Maestrul, vine unul ca tine care spune aşa: „Mie nu-mi trebuie nimic din ce propuneţi voi, eu am setul meu de valori, formate până la vârsta de 30 de ani. Cu ele rămân.” Mă amuză exprimarea lui. „De ce râzi, n-am dreptate?”

Practic înnebunitoarele timpuri (post)moderne te obligă la asceză, te constrâng să-ţi vezi – cum se spune – de treabă. Nu mai e vreme de pierdut cu polemici inutile câtă vreme premizele de la care se pleacă în judecarea unui film, a unei cărţi, a unei muzici, a unui fapt de viaţă în ultimă instanţă sunt diferite pentru fiecare persoană în parte. Nimic, absolut nimic nu mai pare să funcţioneze ca şi numitor comun (common ground). Într-un fel, e explicabil. Nu mai trăim într-o societate comunitaristă, egalitaristă, ci într-una exacerbat individualistă. Deviza e: fiecare pentru sine. Şi înainte era oarecum la fel, dar parcă fantoma societăţii comuniste mai lăsa loc de speranţă…

Ceea ce se poate face, totuşi, este mărturisirea prin scris a crezului personal, organizarea gândurilor şi ideilor într-un mod care să nu fie strict subiectiv, care să lase loc reflecţiei, îngăduinţei, analizei, sintezei. Şi atunci se poate ajunge, dacă se va ajunge, la o anume concordie. Posibilă, desigur, pentru cei care apucă să citească respectivele mărturii. Pentru că limbajul vizual (aşa cum este folosit el în cinematografie) nu urmăreşte defel să-i unească pe oameni, ci caută parcă să le întreţină alienarea, frica, singurătatea. Sub poleiala formelor şi culorilor şocante, cool care – atunci când nu vin cu un alai de „lumi posibile” - mărturisesc despre nevroze, înstrăinare şi lipsă de comunicare.

Aşadar, una din întrebările care se pot pune, eventual, este: De ce a ajuns omul (inclusiv cel care-şi spune – adesea cu trufie - artist) să aducă slavă necomunicării şi nebuniei, însingurării şi – până la urmă – morţii? Care sunt acele rădăcini şi seve purtătoare de viaţă de care a fost deconectat sau de care singur s-a „emancipat”? Şi, last, but not least, cum să mai recunoască acel om aflat în slujba Morţii drumul înapoi spre izvoarele dătătoare de Viaţă?

P.S. Ieri, înainte de a merge cu Theodor la Filarmonică (pentru o seară Mozart: Eine Kleine Nachtmusik, arii din Nunta lui Figaro şi Don Giovanni), am fost cu el la înot. În timp ce l-am aşteptat în lounge am urmărit, pe canalul National Geografic, câteva minute dintr-un documentar despre păianjeni. Lumea acestor arahnide cu măruntele lor lupte pentru supravieţuire îmi reactivează parcă verdictul dat de Darwin, de Marx, de Nietzsche care au vorbit, fiecare, despre o lume paralelă faţă de rânduielile omeneşti în care se vorbeşte despre „nemurirea sufletului”, despre fericirea celor „săraci cu duhul”, a „făcătorilor de pace” etc.

Ma nuit chez Maud (1969)

Filmul lui Eric Rohmer († 2010), Ma nuit chez Maud (1969), îşi păstrează peste ani parfumul „intimist”. Multa vorbărie sofisticată pe teme intelectuale, morale (creştinismul ca aventură a devenirii întru fiinţă – „cea mai splendidă aventură întru sfinţenie”, pariul lui Pascal, iubire conjugală etc.) îl apropie – până la un punct (căci accentele nu se pun pe nevroze şi tonul nu e parodic) de ceea ce avea să devină, în anii 70, cinematograful lui Woody Allen: esenţialmente psihologic, chiar introspectiv. La Rohmer tema principală pare a fi conflictul dintre identitatea personală şi tentaţiile sexuale, dintre latura spirituală şi cea senzuală a omului.

Personajul principal, Jean-Louis (Jean-Louis Tritignant) - un atipic matematician de 34 de ani – este un „tămâios” care, într-un ev tot mai secularizat şi secularizant, se nevoieşte să-şi îmbisericească mintea. Angajarea lui pare, cum altfel, desuetă pentru protestantul şi profesorul de filozofie marxist Vidal (Antoine Vitez) - un fost coleg de liceu pe care îl reîntâlneşte după 15 ani. După ce merg împreună la o mesa catolică din Ajunul Crăciunului, Vidal propune să o viziteze pe amica sa Maud (Françoise Fabian), o femeie divorţată, seducătoare şi liber-cugetătoare care are o fetiţă. Dineul à trois, cu dezbateri filosofico-morale, se transformă într-un discret flirt între Maud şi Jean-Louis. Vidal îl remarcă şi se retrage, simţindu-se în plus, însă noaptea cu Maud nu va fi pentru Jean-Louis una „de dragoste”, ci una „filosofică” şi „confesională” despre sensul vieţii şi al acţiunilor omeneşti. Şi asta pentru că în inima lui Jean-Louis - care crede în „iubirea cea mare” şi nu poate concepe „infidelitatea” şi despărţirea de bună voie de cel pe care l-ai ales „pentru veşnicie” – există altcineva, o atrăgătoare fată blondă pe care doar a zărit-o la biserică. Cu ea se va şi căsători. Este, poate, cadoul pe care Jean-Louis îl primeşte de Crăciun, exact aşa cum auzise în predica sacerdotului de la biserică: „o nouă şi profundă bucurie, nu a vremurilor trecute, a amintirilor din copilărie şi a tradiţiilor creştine evlavios păstrate, ci o bucurie vie pentru clipa de faţă”.

Într-un fel, Ma nuit chez Maud – una din cele şase „Povestiri morale” ale regizorului - este şi o mărturie despre importanţa ascezei (autoimpuse) atunci când îţi propui ceva în viaţă, despre puterea pe care ţi-o dau „elanurile prime” necompromise ale tinereţii, înainte ca anchilozarea în tipare şi prejudecăţi să se producă. Povestea din filmul lui Rohmer se încheagă în preajma Crăciunului, însă vorbeşte nu doar atât despre naşterea lui Iisus, cât despre regenerarea prin iubire a unui om, după o prealabilă primenire şi pregătire lăuntrică.