Ma nuit chez Maud (1969)

Filmul lui Eric Rohmer († 2010), Ma nuit chez Maud (1969), îşi păstrează peste ani parfumul „intimist”. Multa vorbărie sofisticată pe teme intelectuale, morale (creştinismul ca aventură a devenirii întru fiinţă – „cea mai splendidă aventură întru sfinţenie”, pariul lui Pascal, iubire conjugală etc.) îl apropie – până la un punct (căci accentele nu se pun pe nevroze şi tonul nu e parodic) de ceea ce avea să devină, în anii 70, cinematograful lui Woody Allen: esenţialmente psihologic, chiar introspectiv. La Rohmer tema principală pare a fi conflictul dintre identitatea personală şi tentaţiile sexuale, dintre latura spirituală şi cea senzuală a omului.

Personajul principal, Jean-Louis (Jean-Louis Tritignant) - un atipic matematician de 34 de ani – este un „tămâios” care, într-un ev tot mai secularizat şi secularizant, se nevoieşte să-şi îmbisericească mintea. Angajarea lui pare, cum altfel, desuetă pentru protestantul şi profesorul de filozofie marxist Vidal (Antoine Vitez) - un fost coleg de liceu pe care îl reîntâlneşte după 15 ani. După ce merg împreună la o mesa catolică din Ajunul Crăciunului, Vidal propune să o viziteze pe amica sa Maud (Françoise Fabian), o femeie divorţată, seducătoare şi liber-cugetătoare care are o fetiţă. Dineul à trois, cu dezbateri filosofico-morale, se transformă într-un discret flirt între Maud şi Jean-Louis. Vidal îl remarcă şi se retrage, simţindu-se în plus, însă noaptea cu Maud nu va fi pentru Jean-Louis una „de dragoste”, ci una „filosofică” şi „confesională” despre sensul vieţii şi al acţiunilor omeneşti. Şi asta pentru că în inima lui Jean-Louis - care crede în „iubirea cea mare” şi nu poate concepe „infidelitatea” şi despărţirea de bună voie de cel pe care l-ai ales „pentru veşnicie” – există altcineva, o atrăgătoare fată blondă pe care doar a zărit-o la biserică. Cu ea se va şi căsători. Este, poate, cadoul pe care Jean-Louis îl primeşte de Crăciun, exact aşa cum auzise în predica sacerdotului de la biserică: „o nouă şi profundă bucurie, nu a vremurilor trecute, a amintirilor din copilărie şi a tradiţiilor creştine evlavios păstrate, ci o bucurie vie pentru clipa de faţă”.

Într-un fel, Ma nuit chez Maud – una din cele şase „Povestiri morale” ale regizorului - este şi o mărturie despre importanţa ascezei (autoimpuse) atunci când îţi propui ceva în viaţă, despre puterea pe care ţi-o dau „elanurile prime” necompromise ale tinereţii, înainte ca anchilozarea în tipare şi prejudecăţi să se producă. Povestea din filmul lui Rohmer se încheagă în preajma Crăciunului, însă vorbeşte nu doar atât despre naşterea lui Iisus, cât despre regenerarea prin iubire a unui om, după o prealabilă primenire şi pregătire lăuntrică.