şi sufeream.
Eu cred că sufeream de prea mult suflet.
Pe dealuri zorile îşi deschideau pleoapele
şi ochii înroşiti de neodihnă.
Pierdut - m-am întrebat:
Soare,
cum mai simţi nebuna bucurie
de-a răsări?
Şi-n dimineaţa aceea fără somn
cum colindam cu paşi de plumb
într-un ungher ascuns am dat de-un legăn.
Păianjenii-şi ţeseau în el măruntele lor lumi,
iar carii-i măcinau tăcerea.
L-am privit cu gândul larg deschis.
era leaganul,
în care-o mână-mbătrânită azi de soarta mea
mi-a legănat
întâiul somn şi poate-ntâiul vis.
Cu degetele amintirii
mi-am pipăit
încet,
încet,
trecutul ca un orb
şi fără să-nţeleg de ce
m-am prăbuşit
şi-n hohote
am început să plâng deasupra leagănului meu.
Eram aşa de obosit
de primăveri,
de trandafiri,
de tinereţe
şi de râs.
Aiurind mă căutam în leagănul bătrân
cu mâinile pe mine însumi
- ca prunc.
Poezia Leagănul de Lucian Blaga; Tabloul Adăpost de Alina Ondine Slimovschi
