Heart

În Jesus of Montreal personajul Daniel Coulombe era un actor care-l interpreta pe Iisus într-o montare comisionată de o biserică romano-catolică. Era totodată regizorul acelei montări a Patimilor aduse la zi. Modernitatea interpretării şi a concepţiei regizorale a şocat pe organizatori. Preotul paroh, de frică să nu fie tras la răspundere, le interzice actorilor să mai joace a treia reprezentaţie. Actorii se opun. Vor să ducă piesa Patimilor până la capăt, deşi – vorba gardianului - toată lumea cunoaşte cum se termină: este răstâgnit pe cruce, moare şi înviază. Reprezentaţia lor se termină tragic. Actorul care-l joacă pe Iisus este rănit grav într-un accident. Este transportat de urgenţă la spital şi, după o scurtă agonie (în care delira pasaje apocaliptice rostite de Hristos în Evanghelii), moare. Doctorul chirurg cere permisiunea celor două actriţe care l-au însoţit la urgenţe pe colegul lor accidentat să-i doneze organele. Ele acceptă. Astfel, în altă parte a lumii, un bărbat suferind de boli cardiace, are o nouă inimă, iar o femeie nevăzătoare îşi recapătă vederea.
Azi mă întâlnesc pe stradă cu un fost elev, un tânăr de vreo 17 ani, care, în urmă cu un an sau doi, a fost operat de inimă. A primit – spune el - o valvă naturală de la o bancă de organe din Franţa. Mi-a mărturisit că, după operaţie, două zile (şi apoi încă una) a fost ca şi mort. L-au ţinut cu perfuzii. Dar totul a decurs bine până la urmă, acum are voie să facă efort şi este sănătos. O bucată de carne din alt om a devenit, printr-o iscusită şi reuşită intervenţie chirurgicală, parte vitală din trupul său.

Simpaticul domn R

Reîntâlnirea cu elevii mei de clasa a XI-a. Am început al treilea an de studiu împreună. Cu cei mai buni („upper intermediate & advanced”) am lucrat un text („The Cult of Celebrity”) despre multe realităţi la ordinea zilei: icons, sitcoms, confessional TV, fly-on-the-wall documentary, voyeurism. Pentru ceilalţi („elementary & pre-intermediate”) am ales alt text: „To be a village boy” – o sensibilă mărturie a unui tip de 29 de ani care s-a dovedit un self-made man şi care a căutat mereu să-şi depăşească frustranta condiţie de provincial. Am discutat cu ei despre diferenţa dintre sinning şi missing the mark şi cred c-au înţeles importanţa celei de-a doua sintagme.
Un blogger simpatic, care se ascunde sub pseudonimul Rubycond, îmi trimite pasionante şi fascinante comentarii pe baza celor scrise de mine zilele trecute despre creştinism – vezi (comments la) Saved by the bell. Aprinde astfel un vechi (şi extrem de delicat) subiect de discuţie care mă preocupă de multă vreme. Şi care nu văd cum şi-ar găsi un „răspuns” vreodată, dat fiind felul în care este formulată întrebarea. „Răspunsul”, „finalitatea” şi „vederea faţă către faţă” sunt în altă parte. Aici trebuie să ne mulţumim cu vederea „în ghicitură” (through a glass darkly), cu împăcarea pe care ţi-o dă (dacă ţi-o dă) participarea la Liturghie, lecturile duhovniceşti, frumuseţea fără seamăn a icoanei. Sigur, există mereu şi „celălalt glas interior”: de ce este nevoie de „bariera” numită religie/creştinism (=dogmă, „contrafacere” a realităţii, „înşelăciune”), de ce nu ajunge ştiinţa? Poate pentru că omul are nevoie mereu de un „joc secund”, de „metaforă”. Fascinantă, always, nebunia personajelor dostoievskiene pricinuită de necredinţă. De fapt, pot pricepe doar acea necredinţă care duce la nebunie, la zdrobire. Necredinţa calmă, împăcată cu sine îmi e cu totul străină.