Simpaticul domn R

Reîntâlnirea cu elevii mei de clasa a XI-a. Am început al treilea an de studiu împreună. Cu cei mai buni („upper intermediate & advanced”) am lucrat un text („The Cult of Celebrity”) despre multe realităţi la ordinea zilei: icons, sitcoms, confessional TV, fly-on-the-wall documentary, voyeurism. Pentru ceilalţi („elementary & pre-intermediate”) am ales alt text: „To be a village boy” – o sensibilă mărturie a unui tip de 29 de ani care s-a dovedit un self-made man şi care a căutat mereu să-şi depăşească frustranta condiţie de provincial. Am discutat cu ei despre diferenţa dintre sinning şi missing the mark şi cred c-au înţeles importanţa celei de-a doua sintagme.
Un blogger simpatic, care se ascunde sub pseudonimul Rubycond, îmi trimite pasionante şi fascinante comentarii pe baza celor scrise de mine zilele trecute despre creştinism – vezi (comments la) Saved by the bell. Aprinde astfel un vechi (şi extrem de delicat) subiect de discuţie care mă preocupă de multă vreme. Şi care nu văd cum şi-ar găsi un „răspuns” vreodată, dat fiind felul în care este formulată întrebarea. „Răspunsul”, „finalitatea” şi „vederea faţă către faţă” sunt în altă parte. Aici trebuie să ne mulţumim cu vederea „în ghicitură” (through a glass darkly), cu împăcarea pe care ţi-o dă (dacă ţi-o dă) participarea la Liturghie, lecturile duhovniceşti, frumuseţea fără seamăn a icoanei. Sigur, există mereu şi „celălalt glas interior”: de ce este nevoie de „bariera” numită religie/creştinism (=dogmă, „contrafacere” a realităţii, „înşelăciune”), de ce nu ajunge ştiinţa? Poate pentru că omul are nevoie mereu de un „joc secund”, de „metaforă”. Fascinantă, always, nebunia personajelor dostoievskiene pricinuită de necredinţă. De fapt, pot pricepe doar acea necredinţă care duce la nebunie, la zdrobire. Necredinţa calmă, împăcată cu sine îmi e cu totul străină.